Marcel Proca
Societatea românescă şi Bârladul în ani de război. Consideraţii: politice, militare şi cotidiene
(Implicarea României în cel de-al doilea război balcanic-1913)
Sfera
Bârlad, 2013
Dedic această carte Mirelei
care m-a încurajat
întotdeauna să scriu.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
PROCA, MARCEL
Societatea românească şi Bârladul în vremuri de război : consideraţii politice, militare şi cotidiene / Marcel Proca. - Bârlad : Sfera, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-606-573-285-8
94(498 Bârlad)
INTRODUCERE
Încă de la început trebuie să facem precizarea că acest volum reprezintă doar o mică parte dintr-un demers mai larg, ce îşi propune analizarea impactului războaielor asupra hinterland-ului urban, şi în special ca şi studiu de caz asupra Bârladului. Pe parcursul abordării acestei tematici am considerat că este necesară o lărgire substanţială a câmpului de cercetare şi în acest mod am ales titlul: Societatea românească şi Bârladul în ani de război. Consideraţii politice, militare şi cotidiene. Dorim să abordăm o perioadă subscrisă intervalului istoric cuprins între 1853-1945, beneficiind de o serie de memorii inedite şi manuscrise ce merită să fie valorificate. Deoarece este o lucrare de anvergură, care va necesita un timp mai îndelungat până la finalizare, am optat pentru o prezentare parţială şi punctuală a demersului nostru-care se referă strict la implicarea României în cel de-al doilea război balcanic.
Pe 10 august 2013 se împlinesc 100 de ani de la semnarea Tratatului de la Bucureşti, între guvernele României şi Bulgariei, care consfinţea cedarea către României a Cadrilaterului. Sunt 100 de ani care au însemnat, atât pentru România cât şi pentru Bulgaria, o perioadă de adânci frământări interne, profund marcată de aproape o jumătate de secol de comunism care a bulversat conştiinţe şi a determinat o abordare falsă a istoriilor celor două popoare. Schimbările democratice intervenite pe plan intern, atât în România cât şi în Bulgaria, în ultimii ani, impun revenirea la normalitate atât în plan politico-diplomatic, cât şi în ceea ce priveşte atitudinile istoricilor români şi bulgari faţă de evenimente, zile şi fapte care au marcat trecutul celor două popoare vecine.
Românii şi bulgarii au reprezentat mult timp două popoare din al căror bagaj specific manifestărilor orgoliului naţional părea să lipsească tocmai spiritul înfruntării. Ar fi fost un caz atipic lumii agitate din sud-estul Europei, o situaţie de neconceput în condiţiile în care statele naţionale din regiune s-au afirmat şi prin etalarea rivalităţilor istorice. Au existat însă în istoria modernă a celor două naţiuni vecine două evenimente exemplare, de la care se poate spune că mereu s-a alimentat duhul confruntării.
Deşi existenţa şi evoluţia Cadrilaterului în cadrul României pentru o perioadă de un sfert de secol reprezintă un fapt de viaţă incontestabil, în istoriografia românească a ultimilor şaizeci de ani nu s-a scris aproape nimic despre acest subiect, trecut în categoria celor interzise de către regimul comunist. Tocmai de aceea, lucrarea noastră încearcă să umple un gol şi să pună în circuitul istoric, cu petele sale de lumină şi de umbră, implicarea României şi a unităţilor militare din garnizoana Bârlad în cel de-al doilea război balcanic, tratativele cu Bulgaria şi obţinerea judeţelor sud-dunărene, Caliacra şi Dârstor.
Elaborarea lucrării a avut în vedere nu o tratare exhaustivă a problematicii delimitării graniţei sudice a Dobrogei, sub toate componentele ei, ci mai degrabă o prezentare sintetică a evoluţiei acestei probleme până la câştigarea în Cadrilaterului ţinând cont atât de cadrul general, internaţional, naţional cât şi local.Ne-a incitat şi titlul unui articol scris de tânărul şi prolificul Adrian Majuru intitulat sugestiv Un război aproape necunoscut, ca şi unele comentarii de pe reţelele de comunicare ce deplângeau informaţiile sumare existente şi tratarea lui doar pe anumite segmente. Iniţial am dorit să ne axăm mai mult pe implicarea unităţilor din garnizoana Bârlad, dar cu excepţia unor memorii inedite nu am găsit decât informaţii lacunare .
Studiile de filosofie a conflictelor militare tratează nu numai elemente de tactică şi strategie militară ci şi factorul uman, impactul asupra colectivităţilor umane, aspectele economice, sociologice, antropologice, psihologice, traumele post-stres etc. Dacă studiem istoria, se pare că războiul face parte din însăşi construcţia noastră umană, afirmă profesorul de filosofie budistă, David Nichtern, într-un editorial din Huffington Post. Ca să înţelegi mecanica unui conflict, scrie, acest interesant geo-politician, Nichtern, trebuie doar să analizezi doi oameni care stau împreună. Mai devreme sau mai târziu, vor apărea situaţii divergente, în care interesele lor sunt opuse, chiar dacă ei au cele mai bune intenţii. Când aceste interese nu sunt rezolvate, conflictul este inevitabil. Războiul este ultima cale de rezolvare a unui conflict, de orice natură ar fi el, însă din păcate, este şi cea mai des utilizată cale; poate fiindcă prin război există şanşa de a lua tot, ce îţi doreşti.
În război nimic nu este drept. Nu este vorba doar de faptul că Dumnezeu este de partea batalioanelor mari şi că cei ce sunt mai bine echipaţi îi înfrâng pe adversarii lor mai prost echipaţi şi instruiţi, trădaţi de aliaţi, flămânzi şi bolnavi. Nu este vorba doar de faptul că cei din linia întâi îşi varsă sângele neştiuţi de nimeni, în vreme ce comandanţii, cantonaţi confortabil în cartierele lor generale, la sute de mile îndărătul tranşeelor, dobândesc glorie şi faimă. Nu este vorba doar de faptul că Ion este ucis şi că Constantin este schilodit pentru tot restul vieţii sale, în vreme ce Alexandru se întoarce acasă deplin sănătos şi se bucură de toate privilegiile acordate veteranilor. Războiul în sinea sa conţine cele mai oribile fapte, deoarece nu există război fără pagube, atât materiale cât şi omeneşti. De aici apare şi legătura între om, război şi diferite comunităţi urbane şi rurale care sunt afectate sub diferite aspecte şi în diferite grade. Cel mai mult suferă desigur cele din zona de conflict, cele aflate sub ocupaţie străină dar asta nu exclude şi suferinţa celor ce nu se situează pe linia frontului. Reputatul istoric Michael Howard considera că războiul trebuie studiat contextual: ,,a izola războiul de mediul în care se situează şi a-i studia tehnica aşa cum se studiază regulile unui simplu joc înseamnă a ignora o dimensiune esenţială pentru înţelegerea nu numai a războaielor, ci şi a societăţilor care participă la ele” . Un alt mare şi clasic teoretician al războiului Carl Philipp Gottfried von Clausewitz în lucrarea Despre război (Vom Kriege, Berlin, 1832; On War, Londra, 1873 şi 1991) ajunge la aceleaşi concluzii contribuind la înţelegerea acestui fenomen complex, la promovarea unui spirit realist şi responsabil necesar abordarii războiului, ca fenomen social.
Implicarea României în conflictul balcanic, deşi cerută cu insistenţă de opinia publică şi de majoritatea clasei politice, a întâmpinat numeroase greutăţi atât pe plan internaţional cât şi naţional. Constantin Kiriţescu nota, referindu-se la participarea armatei române la cel de-al doilea război balcanic: „Nici în urmă nu am putut să ţinem armata pregătită de război, în orice moment. Consideraţii de ordin politic – legătura noastră cu puterile Triplei Alianţe – o făceau să pară inutilă; consideraţii de ordin financiar o făceau să pară imposibilă. Ca ţară nouă şi săracă, îngreunată de crize periodice, aveam atâtea de organizat, încât socoteam că este mai cuminte să ne ţinem banii pentru alte trebuinţe, care ni se păreau mai urgente. De aceea, războiul balcanic şi intervenţia noastră în Bulgaria ne-au surprins cu o armată care se resimţea de numeroase lipsuri” .
Campania a fost scurtă, o adevărată plimbare, iar populaţia nu s-a mai remarcat prin „ofrande” în bani şi obiecte. După 35 de ani de la Independenţă, armata română, trebuia să dispună, după opinia publică, de mijloacele necesare purtării unui război. Cu toate acestea, s-a dovedit că dorinţa de a dezvolta în timp de pace organismul militar fără să se ţină seama de priorităţi – o cheltuială inutilă, dar substanţială, s-a dovedit peste puţină vreme a fi fost fortificaţiile de la „Cetatea Bucureşti” şi Regiunea întărită Focşani-Nămoloasa-Galaţi – a determinat grave deficienţe ale serviciilor sanitar, de intendenţă şi de subzistenţă . Participarea la cel de-al doilea război balcanic din 1913 şi greutăţile întâmpinate au fost analizate într-o serie de lucrări, memorii sau articole, deloc măgulitoare, despre subzistenţa, intendenţa şi serviciul sanitar din acea campanie. Pornind de la informaţiile apărute în anii premergători intrării României în primul război mondial, precum şi de la cele apărute cu precădere în ultimii douăzeci de ani, am încercat o analiză a cauzelor ce au generat această situaţie şi a măsurilor urgente ce au fost luate ulterior, măsuri ce nu s-au mai putut materializa decât parţial până la intrarea României în război în 1916.
O strategie frecvent folosită de către analiştii fenomenelor istorice la începutul demersului lor, constă, invariabil, în a deplânge lacunele ori imperfecţiunile ce caracterizează istoriografia subiectului explorat. Utilizat din raţiuni de legitimitate sau de simplă “captatio benevolentiae” – când deficienţele nu sunt, totuşi, reale – procedeul pare a fi devenit locul de trecere pentru orice nouă întreprindere în domeniu. Invocarea acestor neajunsuri în problematica cercetată nu are nimic retoric. În decursul timpului au apărut numeroase lucrări ce se referă la demersurile României privind graniţa sudică a Dobrogei, oferind un câmp larg de cercetare istoricilor, existând în acest sens o bibliografie vastă, dar din păcate având caracter general ori abordând doar anumite subiecte . Cele mai numeroase au apărut până în 1922 şi în perioada interbelică, abia în ultima vreme, datorită centenarului, suscitând din nou interesul istoricilor .
În elaborarea lucrării a fost utilizată o vastă bibliografie, care include un mare număr de lucrări generale şi speciale, tratate de cercetare academică , monografii, studii de analiză şi sinteză, culegeri de documente , corespondenţa liderilor politici, reportaje de front , presa, jurnalele , amintirile, memoriile şi site-uri web . Baza documentară şi bibliografică vastă a înlăturat, considerăm noi, parţial, deficienţele prezentate anterior constituind o sursă suficientă de informaţii pentru a da lucrării un aspect unitar şi bine structurat. Tratarea unei asemenea teme presupune nu numai o abordare interdisciplinară, dar și o bună cunoaștere a tehnicii de a folosi informații dobândite din variate surse și o cât mai bună corelare a acestora.
În demersul nostru nu am urmărit sub nici o formă să interpretăm tendenţios faptele şi evenimentele din această perioadă şi nici să cosmetizăm datele şi cifrele pe care ni le-au oferit sursele documentare. Învingătorii şi învinşii, care de-a lungul timpului, şi-au schimbat rolurile, întotdeauna au văzut acelaşi eveniment istoric din unghiuri diferite, din punctul lor de vedere, lucru preluat şi perpetuat şi în istoriografie. Ghilimelele sunt semnele grafice cele mai întrebuinţate în discursul istoriografic de pe malurile Dunării. Pentru istoricii bulgari cel de-al doilea ţarat bulgar al lui Asan şi Petru este, fără drept de apel, bulgar, în timp ce pentru istoriografia română Asan şi Petru au fost vlahi, iar caracterul etnic al statului româno-bulgar. Iar exemplele pot continua însoţite de aceleaşi ghilimele care exprimă ironia, maliţiozitatea, contestarea, neîncrederea în adevărul celuilalt. Istoriografia bulgară consideră Dobrogea – leagănul statului bulgar, cea română, străvechi pământ românesc; Pacea de la Bucureşti din 1913 este văzută de istoricii bulgari ca un dictat care a consfinţit o nedreptate teritorială şi etnică, în timp ce istoricii români o califica drept democrată, corectă, care restabileşte echilibrul în Balcani. Viziunile interpretative apar răsturnate în interpretarea semnificaţiei Tratatului de la Craiova din 1940, bulgarilor le apare ca un tratat just care a corectat o nedreptate, românii îl apreciază ca fiind rezultatul unei politici de forţă şi dictat. În pofida solidelor argumente schimbate în dezbateri sterile şi a sutelor de lucrări de specialitate de-a lungul anilor, poziţiile celor două şcoli istoriografice au rămas ireconciliabile. Fiecare cu propriul adevăr, auzind, dar neascultând adevărul celuilalt, cu un dezinteres aproape total de a iniţia un dialog constructiv.
În perioada 1913-1940, România şi Bulgaria s-au situat la poluri opuse. România a fost interesată să fie respectate Tratatele de Pace de la Paris, Bulgaria lupta din răsputeri pentru modificarea sau anularea lor. Bulgaria inspirată flutura steagul revizionismul paşnic la care a recurs prudent în perioada interbelică şi care conjugat cu un context internaţional favorabilă a dat mai multe roade decât cel belicos agresiv afişat de unguri. România ameninţată de presiunea exercitată de revizionismul Bulgariei şi Ungariei şi de expansionismul Rusiei Sovietice a acţionat în permanenţă pentru apărarea integrităţii teritoriale, menţinerii status-quo, păcii şi securităţii regionale.
IMPLICAREA ROMÂNIEI ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI BALCANIC
Obținerea independenței în urma războiului ruso-turc din 1877-1878 a schimbat statutul juridic internațional al României și a avut consecințe importante asupra politicii interne dar şi externe. Aderarea la Tripla Alianţă (1883) şi sprijinul tacit al Germaniei a făcut din România un subiect al relaţiilor internaţionale, de care în zonă trebuia ţinut cont. Diplomația prudentă a noului stat independent și-a îndreptat eforturile spre consolidarea independenței și a dezvoltării interne, dar nu a uitat să lupte, în continuare, pentru desăvârșirea statului național.
Cu toate acestea la sfârşitul războiului de independenţă factorii politici de la Bucureşti şi opinia publică erau extrem de nemulţumite de prevederile Tratatului de la Berlin din 1878, precum şi de modul în care a fost tratată România atunci şi după aceea. Rusia a considerat România aproape ca pe un stat învins, între cele două existând numeroase neînţelegeri determinate de retrocedarea Sudului Basarabiei şi a delimitării graniţelor sudice ale Basarabiei . Perplexitatea pentru români era că nu înţelegeau că în ciuda Convenţiei româno-ruse din 4/16 aprilie 1877 şi a sacrificiilor de pe câmpul de luptă trebuie să plătească un preţ atât de mare pentru obţinerea independenţei. Privind problema Dobrogei, li se părea un fapt firesc fiind un teritoriu românesc şi locuit preponderent de români (57%-potrivit unui recensământ din 1912), iar limba de comunicare interetnică era în general limba română.
După cum se ştie Tratatul de la Berlin a impus României, o recunoaştere condiţionată a independenţei, printre condiţii numărându-se retrocedarea către Rusia a celor trei 3 judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail (primite înapoi de Moldova prin Tratatul de la Paris, hotărâre justă luată tot de către marile puteri) şi atribuirea către România a Dobrogei. Vrem să subliniem că spre deosebire de Tratatatul anterior, unilateral, ruso-turc de la San-Stefano unde Dobrogea era privită ca o compensaţie pentru Sudul Basarabiei acum se recunoşteau drepturile legitime şi istorice asupra acestui vechi teritoriu românesc.
Atribuirea acesteia României era stabilită prin articolul 46 al Tratatului de la Berlin, după cum urmează: “Insulele formate de Delta Dunării, precum şi insula Şerpilor, sandgiacul Tulcei, cuprinzând districtele (cazac) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Babadag, Hârşova, Kiustenge, Medgidie, se vor uni cu România. Principatul mai primeşte apoi ţinutul cuprins, la sudul Dobrogei, de pe o linie care începe de la Silistra şi se termină la sud de Mangalia, pe Marea Neagră. Linia graniţelor se va fixa de comisiunea europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei” .
După cum se poate observa tratatul avea un viciu de procedură neprecizând cărei părţi, române sau bulgare, urma să-i revină Silistra, cetate fortificată în apropierea Dunării, de o mare importanţă strategică pentru ambele ţări, prin poziţia sa faţă de fluviu . Cel mai intransigent în apărarea drepturilor naţionale a fost primul ministru I. C. Brătianu. Doar convingerea „inevitabilităţii” cedării Basarabiei l-a determinat pe ministrul de externe M. Kogălniceanu şi pe domnitorul Carol I să adopte o poziţie mai nuanţată, conform realităţii, menită să aducă compensaţii substanţiale. S-a luat în considerare Dobrogea până la o linie ce urma să cuprindă: Silistra-Mangalia sau Rusciuc-Varna şi eventual Vidinul . Este clar că oficialii români vizau din 1878 partea sudică a Dobrogei, fapt de altfel confirmat şi de incidentul de la Arab-Tabia din 1879 . Acest lucru ar fi fost posibil încă din 1878 dacă nu ar fi fost opoziţia Rusiei nemulţumită de rezistenţa opusă de România la retrocedarea Sudului Basarabiei.
După preluarea Dobrogei discuţiile privind delimitarea graniţei cu Bulgaria au continuat. În baza raportului realizat de o comisie militară şi a consideraţiilor privind necesităţile de apărare a frontierei, guvernul dorea să anexe Silistra şi Balcicul , dar România nu a fost ascultată. Izbucnirea primului război balcanic în septembrie 1912, şi mai ales a celui de al doilea, dintre aliaţi: Bulgaria, Serbia, Grecia, Muntenegru şi Imperiul Otoman a oferit noi perspective în satisfacerea mai vechilor revendicări teritoriale.
Convorbirile directe dintre Titu Maiorescu şi trimisul bulgar Stoian Danev în scopul aplanării diferendului româno-bulgar desfăşurate la Bucureşti pe data de 26 noiembrie/9 decembrie 1912 nu au condus însă la niciun rezultat. Se cuvine să menţionăm că, în timpul tratativelor, Stoian Danev a propus să se acorde drepturi românilor macedoneni: limbă, biserică, şcoală, iar în privinţa frontierei “să nu fie vorba nici de compensaţie, nici de linie strategică”, în schimbul unei declaraţii formale că niciun bulgar serios nu s-ar gândi la ocuparea Dobrogei . Titu Maiorescu nu a acceptat, motivând că frontiera a fost trasată defectuos la Congresul de la Berlin. Acesta declara unui plenipotenţiarului bulgar: “Silistra trebuie să dispară dintre noi şi să fie a noastră, fiindcă ni se pusese prin duşmănia de atunci (1878) a ruşilor, tocmai ca un ghimpe în inimă […] cade Tratatul de la Berlin, trebuie să cadă şi frontiera impusă de acest tratat” . În condiţiile în care nu s-a ajuns la o înţelegere, guvernul român s-a decis să transfere rezolvarea litigiului Conferinţei de la Londra.
Ostilităţile primului război balcanic au încetat la 2 decembrie 1912, iar pentru încheierea păcii a avut loc la Londra o conferință internațională a ambasadorilor puterilor europene, deschisă (decembrie 1912-mai 1913) în urma declarației de independență a Albaniei, de la 28 noiembrie 1912. În paralel s-a desfăşurat conferinţa de pace a reprezentanţilor ţărilor beligerante (3/16 decembrie 1912). Negocierile au fost lungi şi anevoioase. La 30 mai 1913 era semnat tratatul de la Londra ce consfinţea noile schimbări teritoriale rezultate în urma primului război balcanic. Tratativele duse la Londra, au dat prea puţine rezultate concrete, datorită numeroaselor puncte divergente între balcanici şi otomani, între balcanici şi în special între interesele marilor puteri.
România a urmărit îndeaproape desfăşurarea conflictului, a negocierilor de la Londra, şi mai ales implicarea marilor puteri ce au îngreunat şi mai mult situaţia din Balcani. Pe parcursul primului război balcanic România solicită marilor puteri, să ia în consideraţie o corecţie necesară a graniţei sale cu Bulgaria în sudul Dobrogei, care fusese respinsă în 1878 mai ales ca urmare a poziţiei ruseşti. Doleanţa românilor a fost privită favorabil, de Franţa şi Rusia care urmăreau de această dată să atragă România de partea Antantei.
În 1913 aliații din primul război balcanic nu reușesc să se mai înțeleagă – Bulgaria era nemulțumită de teritoriile primite, iar dispariția adversarului comun fac ca între Bulgaria pe de o parte și Grecia și Serbia pe de alta să apară o ruptură ce se va dovedi ireversibilă. În acest context extrem de tensionant pentru Balcani, Grecia și Serbia caută să-și aproprie România, care rămâne însă extrem de rezervată. Conducătorii politici români au preferat să nu se implice în conflict , dar să solicite compensanţii pentru neutralitatea sa şi să câştige respectul puterilor pentru politica sa elevată şi ca factor de ordine în regiune. Soluţia neutralităţii a fost decisă mai ales sub influenţa regelui care se îndoia că aliaţii balcanici puteau dobândi o victorie uşoară asupra armatei otomane. Nu îşi închipuia că este un colos cu picioarele de lut. Succesele militare rapide ale aliaţilor l-au surprins în mod neplăcut, mai ales că mulţi politicieni îşi exprimaseră opinia că s-ar câştiga mai mult de pe urma unei intervenţii imediate.
Pe parcursul agravării crizei balcanice prin victoriile repetate ale aliaţilor împotriva Imperiului Otoman, România a procedat la solicitarea marilor puteri, mai ales a Rusiei , să medieze disputele şi a găsit de cuviinţă să negocieze direct cu Bulgaria modificarea graniţei din sud şi să discute despre soarta viitoare a românilor din Turcia (macedo-români şi cuţo-vlahi) . Încă de la debutul discuţiilor oficiale cuiul lui Pepelea ori “nuca tare”, dacă ne este permis să ne exprimăm aşa, a fost Silistra . Bulgaria îşi exprimase acordul pentru o rectificare moderată, dar bulgarii au refuzat categoric să cedeze Silistra fapt ce a constituit cauza disensiunilor ulterioare ce au culminat cu conflictul militar .
Iniţiativa deblocării negocierilor româno-bulgare a aparţinut Marii Britanii. La 1/14 februarie, Titu Maiorescua primit din partea lui Sir Edward Grey (şeful diplomaţiei britanice), prin intermediul lui Sir George Barclay (ministrul britanic la Bucureşti), o notă în care, printre altele, se specifica: „cu toate că o reglementare a diferendului actual prin mijlocul negocierilor directe între România şi Bulgaria ar fi cea mai bună soluţie, dacă acest mijloc n-ar reuşi, ar fi preferabil să se recurgă la mediaţiunea Puterilor sau numai a uneia dintre Puteri, decât să se recurgă la război. Un război între România şi Bulgaria ar fi foarte serios şi s-ar putea să aibă ca rezultat amestecul vreuneia dintre Marile Puteri, amestec care ar rezulta [lucra] desigur în prejudiciul Puterilor secundare, de orice parte s-ar declara victoria” . La 9/22 februarie, guvernul României notifică acceptarea propunerii de mediere făcute de Marea Britanie. Se specifica acceptarea acestei propuneri în virtutea articolelor 3-7 ale Convenţiei de la Haga din 1907 privitoare la reglementarea pe cale paşnică a conflictelor internaţionale. După ce partea bulgară şi-a dat la rândul ei acordul pentru o asemenea soluţie, Titu Maiorescu a avansat ca loc de desfăşurare a negocierilor oraşul Sankt-Petersburg, sugestie acceptată de Marile Puteri, ca şi de Bulgaria.
Această conjunctură de impas a determinat întrunirea marilor puteri într-o conferinţă a ambasadorilor la Sankt Petersburg (18/31 martie 1913-26 aprilie/9 mai 1913) . Aceştia au aprobat un compromis, în luna mai, prin care se acorda României Silistra şi o zonă de 3 Km. în jurul oraşului, dar care nu aducea alte modificări în privinţa frontierei. Confruntate cu o astfel de rară unanimitate din partea marilor puteri, guvernul român şi cel bulgar au cedat dar şi-au menţinut opiniile . Soluţia de la Petersburg a nemulţumit adânc opinia noastră publică prin meschinăria ei. După o expresie ce începea să circule, se dăduse României atâta loc cât îi trebuia ca să îngroape demnitatea sa naţională. Disputele cu Bulgaria au continuat, conflictul neputându-se considera că ar fi încheiat, mai ales că în comisiile de delimitare a perimetrului Silistrei delegaţii bulgari dădeau dovadă de rea credinţă şi cum scrie Constantin Kiriţescu de acelaşi spirit de şicană tejghetărească . Guvernul şi întreaga ţară aşteptau cu nerăbdare desfăşurarea favorabilă a evenimentelor. Asfel, România, ignorată şi evitată la încheierea alianţei balcanice, acum către descompunerea alianţei, începe a fi căutată şi curtată din toate părţile; ea devenind de facto arbitrul conflictului balcanic. “Trenul României”, după o expresie din epocă, se apropia .
Cel de-al doilea război balcanic a avut loc în 1913 între Bulgaria pe de o parte și în principal Grecia și Serbia pe cealaltă. Faptele istorice ar fi urmatoarele. Susţinută şi încurajată de Rusia, dar şi de Austro-Ungaria, în noaptea de 16/17 iunie 1913 Bulgaria a atacat prin surprindere pe foştii săi aliaţi greci şi sârbi din primul război balcanic proaspăt încheiat, în scopul cuceririi unor teritorii pe care locuiau etnici bulgari şi obţinerea unei poziţii dominante în Balcani . Dar având dispute teritoriale în trecut cu România, noul război a prilejuit României o intervenție militară în Bulgaria, şi atingerea scopurilor teritoriale pe care le urmărea încă din 1878. Totodată Imperiul Otoman a intrat şi el în război folosindu-se de prilej pentru a redobândi unele teritorii pierdute. Când trupele românești au invadat nordul Bulgariei și se apropiau de capitala Sofia, Bulgaria a cerut armistițiu. Prin tratatul de la București-Bulgaria a fost forțată să renunțe la o bună parte din teritoriile obținute după primul război balcanic către Serbia, Grecia, România și Imperiul Otoman. Rezultatul a făcut din aliatul Rusiei, Serbia, o putere regională importantă, alarmând astfel Austro-Ungaria și fiind astfel o cauză importantă de izbucnire al Primului Război Mondial.
Istoricul Alin Ciupală aprecia următoarele: “România nu a intrat de la început în razboi pentru ca nu i s-a permis de către marile puteri. Statele balcanice vor pune în aplicare nu doar propriile interese legate de proiectul naţional în forma sa maximă, dar se vor lăsa ghidate şi de simpatiile sau antipatiile politice la nivel european. România a avut aceasta ambiţie de a juca un rol important în Balcani, de a se situa pe pozitii prepotente faţă de vecinii săi. Într-o oarecare măsură, România era îndreptăţită să pretindă pozitia de arbitru al Balcanilor. Din punct de vedere economic, România era cea mai dezvoltată ţară din regiune, era cea mai urbanizată, avea o economie, cu limitele ei, funcţională, dispunea de cale ferată. Avea anumite atuuri faţă de vecini. Pe de altă parte, România nu era pregatită să facă faţă acestui rol pe care şi-l asuma . Şi aceasta se va vedea la scurtă vreme după ce România va intra în război.
Opinia publică favorabilă, de mult, unei intervenţii militare, a primit cu entuziasm ştirea unei posibile implicări în conflictul balcanic. N. Iorga se referă la “violente manifestaţii” şi zgomotoase, somaţii; “pregătiri ale capetelor înfierbântate de întruniri, rezoluţii războinice, ieşiri în stradă şi ameninţări” . Tratativele româno bulgare angajate la Bucureşti sau la Londra au stat tot timpul sub semnul unei mari nervozităţi. Atât în Bulgaria cât şi în România, relaţiile politice încordate au devenit o temă de dezbatere la tribuna parlamentară şi în însemnările presei. În privinţa opiniei publice româneşti, se poate observa că disputa teritorială cu Bulgaria a reprezentat unul dintre rarele momente când ea s-a pronunţat cu vivacitate asupra unei teme de politică externă. Lideri de partid, deputaţi, istorici sau publicişti incitau şi mai mult spiritele, solicitând repararea unei vechi nedreptăţi prin implicarea imediată a ţării în război. Totuşi dincolo de acestea nu putem accepta cele susţinute de Argetoianu, cum că opinia publică ne-a împins la război. Desigur că au primat în primul rând considerentele privind o graniţă sigură şi calculele politice.
Ionel I. C. Brătianu susţinut de majoritatea liberalilor milita pentru o politică activă în Balcani, lui alăturânduise şi P. P. Carp. De altfel alături de mulţi oameni politici ai vremii a cerut înrolarea voluntară pe front, ca şi alte nume faimoase precum N. Filipecu, unul din liderii conservatori. Numerosele mărturii, presa vremii, corespondenţa diplomatic sunt dovada spiritului naţionalist care anima societatea românească şi europeană în acestă perioadă .
Primind notificarile sârbe şi greceşti referitoare la atacul bulgar, Guvernul român a suspendat imediat lucrările comisiei de delimitare a graniţelor dobrogene şi a declarat război Bulgariei la 27 iunie 1913, dupa ce anterior, la 20 iunie, decretase mobilizarea întregii armate române. Regele Carol I a semnat decretul de mobilizare a armatei, cu toate rezervele Austriei, publicat în o ediţie specială a „Monitorului Oficial”. Actul a fost primit cu entuziasm de către români. În memoriile sale, Alexandru Marghiloman a remarcat manifestaţiile de la palat, pro-război şi anti Austro-Ungaria: „unii poartă banderole cu Jos Austria. Gură mare, nimic serios” . Dar nu numai fronda de la palat ci întreaga opinie românescă era favorabilă conflictului. Imense cortegii de manifestanţi se formau în mod spontan, atât în capitală cât şi în oraşele de provincie. Strigătul ce ieşea din miile de piepturi şi inscripţiile pancartelor purtate de manifestanţi erau: Jos Austria perfidă !, Ne-am săturat de Austria ! Cuvinte ce răsunau şi rezonau demonstrând dezvoltarea spiritului naţional.
Direct s-au indirect, aproape toate marile puteri dăduseră României, în mod tacit, un mandat de a readuce pacea în Balcani. Rapiditatea cu care s-a executat mobilizarea armatei române - începută în noaptea de 22 iunie/5 iulie spre 23 iunie/6 iulie 1913 - a surprins comandamentul bulgar, care estimase drept necesar pentru aceasta operaţiune minimum 14 zile. România a chemat sub arme 509 820 de oameni, adica 6% din populaţia ţării. Sub protecţia unor monitoare, traversarea Dunarii de către armata română a început pe 2/ 25 iulie 1913 .
România a intervenit, în prima jumătate a anului 1913, în al doilea război balcanic-provocată de politica agresivă a Bulgariei - având la bază planul de operaţii militare „Ipoteza nr. 1 bis”, elaborat de Marele Stat Major român , în frunte cu generalul de divizie Alexandru Averescu. Armata română a trecut Dunarea pe 10 iulie 1913 ameninţând Sofia , capitala Bulgariei . În acelaşi timp, Imperiul otoman ataca la graniţa bulgară dinspre sud-est nemulţumită de teritoriile pierdute în primul război balcanic, desfăşurat în anul 1912, mai ales cele din Tracia, ce reprezentau o necesitate strategică pentru apărarea Constantinopolului.
Evenimentele s-au succedat ulterior cu o viteză surprinzatoare pentru un conflict regional: elementele înaintate ale Corpului 5 armata condus de generalul Culcer au ocupat Turtucaia, Dobrici şi Balcicul la 30 iunie, iar opt zile mai târziu era atinse Rusciuk-ul, Varna şi Şumla. O singură divizie de cavalerie (ce dispunea de 3000 de cavalerişti) deşi inferioară numeric, comadată de generalul Bogdan, a capturat o întreagă brigadă bulgară. Indirect acţiunea îndrăzneaţă a acestuia a determinat demoralizarea bulgarilor, ce se credeau în prezenţa unor forţe net superioare, şi descompunerea Armatei a I-a bulgare conduse de generalul Kutincev. Restul armatei române a trecut Dunărea pe la Corabia. În câteva zile armata română era la Orhania, ocupând trecătoarea Arab-Konak, poarta Sofiei. De pe înălţimi, se puteau observa noaptea luminile capitalei bulgare, iar aviaţia română survola Sofia, lansând manifeste chiar în curtea Palatului regal, ajungând până la Saranci şi Novoselţi .
În aceste condiţii la 5/18 iulie ţarul Bulgariei Ferdinand I de Saxa Coburg-Gotha trimite regelui, Carol I de Hohenzolern-Sigmaringen, o telegramă prin care era solicitată oprirea trupelor române, declarându-se gata de a primi condiţiile României şi începerea tratativelor în vederea încheierea unei păci grabnice . Cu toate ca armata bulgară ieşise învingătoare în luptele împotriva armatelor greacă şi sârbă din Macedonia, guvernul bulgar a cerut pacea.
Tratativele de pace s-au purtat la Bucureşti, în cadrul unei Conferinţe a statelor beligerante, între 17 iulie – 28 iulie 1913. În urma războiului şi a Tratatului de la Bucureşti (28 iulie /10 august 1913), România a anexat Cadrilaterul, teritoriul din sudul Dobrogei şi nord-estul Bulgariei, ocupat încă din 10 iulie. Statul român a înglobat astfel în graniţele sale un teritoriu de 7609 Km2, cuprinzând judeţelele Durostor şi Caliacra cu o populaţie de 282 778 locuitori, după o statistică din 1912: din care 121 925 bulgari, 6 662 români, 136 224 turco-tătari, 11 000 ţigani şi 7 000 de diverse etnii. O altă statistică din 1928 menţiona că populaţia musulmană cuprindea 49%, iar cea bulgărească reprezenta 39% din totalul populaţiei. În deceniul următor, în urma plecării multor turco-tătari şi a colonizării cu macedo-români, elementul românesc ajunge abia la 29% iar cel bulgăresc la 40%. După sursele bulgare, în momentul ocupării, Cadrilaterul avea o populaţie de 6 000 de români şi 150 000 de bulgari . Este evident că în acţiunea militară a României nu a prevalat principiul etnic sau al naţionalităţilor ci considerente de ordin strategic şi probabil reminescenţe ale frustrărilor resimţite la 1878.
De adăugat că marea contribuţie a României la 1913 a constat în restabilirea echilibrului de forţe din Balcani, toate statele, inclusiv Bulgaria (pe care Regele Carol şi Maiorescu n-au vrut-o slăbită şi umilită excesiv), plecând mulţumite de la Conferinţă. Faţă de bulgarii, care au dovedit că nu-şi respectă convenţiile semnate şi că îşi atacă, fără declaraţie de război pe foştii aliaţi, cum afirma Maiorescu, România a solicitat şi a obţinut o “frontieră strategică” mergând de la vest de Silistra până la Balcic (Cadrilaterul), păstrată până în 1940. După aprecieri unanime de epocă, dar şi actuale (din partea istoricilor turci, greci, britanici etc), România devenise la 1913 un superarbitru al situaţiei din Balcani, iar graţie intervenţiei sale şi turcii şi-au putut relua Adrianopolul (Edirne), asediat de bulgari. De aceea, unii istorici turci consideră că România a jucat atunci rolul de „Prusie a Balcanilor”- devenind după alţii „hegemon al balcanilor”, iar pe Maiorescu un „mini-Bismarck”. Era pentru prima oară când statele mici îşi rezolvau problemele într-o conferinţă proprie, fără aprobarea şi intervenţia marilor puteri la un congres internaţional, gen Paris 1856 sau Berlin 1878, deşi factorii politici români au ştiut să menajeze orgoliul şi susceptibilităţile celor 6 mari puteri .
Deşi nu a purtat operaţiuni militare propriu-zise, armata română a pierdut câteva mii de soldaţi din cauza unei epidemii de holera, care a scos în evidenţă toate tarele organizării militare şi sanitare, tare care se vor vedea, din păcate, şi în anul 1916, când România va intra în primul război mondial”. Dezordinea din rândul armatei, mijloacele sanitare precare au dus la îmbolnăvirea a 15.000 de militari, din care au murit un număr mare de soldaţi, neexistând o cifră precisă - ea variind de la un autor la altul. Principesa Maria s a implicat în luarea de măsuri împotriva holerei, iar medicul Ion Cantacuzino a produs un vaccin antiholeric. Din păcate, măsurile de carantină nu au fost respectate de comandanţii militari, holera fiind adusă şi răspândită şi la nord de Dunăre.
Viitorul politician Constantin Argetoianu a făcut campania din Bulgaria din 1913 ca medic căpitan. În celebrele sale “Memorii” de mai târziu, Constantin Argetoianu ne va oferi o radiografie nemiloasă a felului în care armata română, a plecat în campanie şi a modului în care s a confruntat cu ¬holera:
„Nu ştiu prin ce minune Spitalul Mobil îşi procurase trei răniţi români. Erau uşor răniţi aşa încât am putut să i luăm cu noi la masă şi să bem în sănătatea eroilor noştri. Această masă a fost ultima notă de netulburată bucurie în această campanie care începuse atât de bine şi care, după câte le aflasem, trebuia să se termine repede şi tot atât de bine.
Trebuia, dar nu prevăzusem un oaspete nepoftit: bătea pacea la uşile noastre, dar bătea şi holera. Primul caz de holeră l am întâlnit la Vraţa, două ceasuri după ce prăznuisem la Spitalul Mobil apropiata şi glorioasa pace. Mă înapoiam la bivuacul nostru, împreună cu Laugier, ajunsesem pe şosea la câţiva paşi de corturile Ambulanţei, când o fetiţă care ne pândea ne chemă într o casă mică, peste drum, în fundul unei curţi mari în care soldaţii Regimentului 3 Olt, bivuacaţi alături îşi spălau rufele în fântână. Intrarăm într un locaş de mizerie; în fundul unicei şi întunecoasei încăperi zăcea pe o laviţă o femeie bătrână.
Ne apropiarăm de ea şi Laugier începu să o examineze; după câteva minute se uită lung la mine şi mi spuse un singur cuvânt: holeră! [...] Rămăsei ca trăsnit, şi în înţelegere cu Laugier alergai la Ambulanţă să chem şi pe alţi colegi. Găsi vreo patru, veniră cu toţii şi toţi confirmară diagnoza lui Laugier. Nu era timp de pierdut, constatasem cazul în mijlocul trupelor şi pericolul ne păru mare. [...] Chiar a doua zi după sosirea noastră – zi nenorocită de 13 – au început să vie veştile de holeră de la trupele cantonate şi bivuacate în jurul Orhaniei, şi chiar de la cele din Divizia I, care se contaminaseră probabil şi ele în Vraţa şi în Orhanie. Se cereau medici pretutindeni, dar medicii erau neputincioşi.
Ar fi putut face mult, prin măsuri profilactice şi igienice, dar nu erau ascultaţi. Îmi aduc aminte că, câteva cazuri fiind semnalate într un regiment de călăraşi la vreo 10 kilometri de Orhanie, un medic trimis în grabă constată că izvorul de contaminare era o fântână din mijlocul bivuacului şi definse să se ia apă din ea. Colonelul, un ignorant curajos, luă în zeflemea pe doctor şi ca să dea bunul exemplu bău un pahar de apă din fântâna cu pricina. Trei zile după aceea era mort.
Toţi ofiţerii şi toţi gradaţii n au fost la înălţimea acestui umorist, dar rămâne totuşi stabilit că foarte puţini s au supus prescripţiilor profilactice medicale. Cei care au ascultat de ele – foarte puţini la număr – au putut să şi ferească până la sfârşit oamenii de molimă” .
În contextul general al nemulţumirii populaţiei bulgare şi presiunii exercitate de guvernul de la Sofia, administraţia română din noul teritoriu a trebuit să se confrunte şi să soluţioneze problemele dificile ale unei regiuni în care etnia română era în minoritate. Guvernul român a depus eforturi substanţiale în Dobrogea Nouă pentru a finanţa diverse nevoi ale populaţiei: învăţământ, justiţie, transport, a alocat fonduri pentru extinderea şi îmbunătăţirea reţelei feroviare, a realizat o serie de lucrări edilitare (la Silistra, pentru amenajarea portului, statul român a alocat 800.000 lei în 1914). Introducerea noii legislaţii pentru Dobrogea Nouă urmărea o „dezvoltare locală liniştită, atât de necesară după lungile zdruncinări ale războiului balcanic”. Acţiunile violente de contestare a administraţiei româneşti, precum acţiunile subversive ale organizaţiilor revoluţionare dobrogene şi bandele de comitagii au dus la jertfa a peste 200 de vieţi omeneşti. În consecinţă, atitudinea populaţiei dobrogene faţă de administraţia românească era complexă şi nuanţată - bulgari nemulţumiţi de legile agrare şi colonizări, aromâni, care nu se împăcau cu ritmul colonizării, musulmani, indignaţi de abuzurile administrative şi influenţa bulgarilor .
“România anexând o parte din sudul Dobrogei, Cadrilaterul, se va conecta în mod direct la toate problemele balcanice. Bulgarii nu au uitat ofensa şi nu vor întârzia să-şi i-a revanşa în 1916. Aceasta participare a României la cel de-al doilea război balcanic a fost consideră mulţi istorici, în bună măsură, o “aventură”, o gravă eroare politică. În 1913, clasa politica româneasca, regele Carol I, Titu Maiorescu, ministrul de externe, au încercat să arate Europei, vecinilor din Balcani, care este puterea României.
A fost un moment de mândrie naţională prost înţeleasă (Lev Troţki o denumeşte de altfel prostie criminală) , a fost într-un fel ambiţia unui popor mic de a arăta Europei că era altceva decât în realitate.” La editura Polirom a aparut în 1998 o lucrare care reuneşte în cele peste 150 de pagini articole scrise de Lev Troţki pentru publicaţia Kievskaia Misl (“Gândirea kieveană”), în calitate de trimis special de război. Însemnările lui Troţki despre România din acel timp, reunite sub titlul “România şi războiul balcanic” cu specificarea “Cine a avut de câştigat de pe urma celui de-al doilea război balcanic ? Din însemnările unui trimis special”, reprezintă un interes deosebit pentru subiectul abordat şi relevă calităţile de fin observator ale lui Troţki. Lăsând la o parte subiectivismul acestora, este interesant de văzut care a fost percepţia acestuia privind evenimentele din 1913: “Nici în privinţa relaţiilor româno-bulgare situaţia nu e mai bună. Noul teritoriu cu populaţie preponderent bulgară va stârni dureri ca un ghimpe înfipt în teritoriul României. Dobrogea se va transforma într-o Elzas Lotharingie românească, însă şi mai complicată de metodele de luptă aplicate în Macedonia . Iar bulgarii nu-i vor uita niciodată pe români, nu vor uita tocmai că ei prin acţiunea lor, au făcut pasul hotărâtor (?) în iniţierea celui de al doilea război balcanic ! […] Fiecare stat balcanic, inclusiv România a inclus în graniţele sale o minoritate complet ostilă” . Consideră că aceasta a greşit renunţând la politica de echilibru între cele două imperii vecine şi la cea defensivă trecând la una ofensivă. Apreciază însă în mod pozitiv bunele relaţii inter-etnice din Dobrogea.
Departe de a rezolva conflictele, pacea de la Bucuresti nu a reuşit să lichideze animozităţile dintre naţiunile din regiune, iar primul razboi mondial nu a fost decât ocazia pentru luarea revanşei. Opinia istoricului A.J.P.Taylor este mai nuanţată, pronunţându-se că nu au dreptate cei care (aflaţi în spatele marilor puteri) susţin că Tratatul de pace de la Bucureşti din 1913 nu a rezolvat nimic; dimpotrivă, susţinea Taylor, Tratatul a stabilit frontiere care, cu exceptia unei mici părţi din cea a Bulgariei (Cadrilaterul şi ieşirea la Marea Egee, pierdută ulterior), au rămas aceleaşi până astăzi. Nici urmările primului război mondial nu au satisfăcut pretenţiile politice ale naţiunilor balcanice şi, privind în urmă, nici urmările celui de-al doilea război mondial. După o sută de ani de ură, se pare ca Europa de Sud-Est a găsit, în sfârşit, doar aparent calea către împăcare.
BÂRLADU ŞI CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI BALCANIC
La cel de-al doilea război balcanic bârlădenii şi-au adus şi ei contribuţia, participând la conflict cu trei unităţi militare din garnizoana Bârlad: Regimentul 12 “Cantemir” , Regimentul 2 Roşiori “Prunaru” şi Regimentul 3 Roşiori “Alba Iulia”.
Regimentul 12 “Cantemir” .
După realizarea mobilizării care s-a declanşat în noaptea de 22 spre 23 iunie, sub comanda colonelului Ioan Lupescu, a început deplasarea pe calea ferată, în două garnituri de tren, începând cu data de 2 iulie către frontiera sudică până la Drăgăneşti (Teleorman). De aici s-a dispus deplasarea în marş pe direcţia: Alexandria, Dracea, Turnu-Măgurele dispunându-se la 7 iulie în localitatea Islaz. La 8 iulie a trecut Dunărea, în Bulgaria, pe podul de pontoane de la Silişoara, înaintând pe valea râului Isker (traseu pe care mai mersese și în războiul de Independență, pe linia Vrața-Plevna- Koinari), unde a stat ca rezervă a armatei române, fără a lua contact cu inamicul, până la încheierea păcii . Pe parcursul traseului a trecut prin localitățile: Ghighen, Mahala, Kruşevitz, Stavertz, Koinari . Din fericire pentru a putea depăși informațiile sumare ale arhivelor militare am descoperit memoriile inedite ale unui participant direct al campaniei din Bulgaria, şi pe care încercăm să le fructificăm în lucrarea de faţă.
Caracterul lor inedit şi mulţimea amănuntelor, ne-a determinat să le reproducem integral neitervenind decât din punctual de vedere al ortografiei. Deşi scrise de un om simplu aceste memorii ne oferă o imagine asupra a ceea ce a însemnat pentru soldaţii noştri campania din al doilea război balcanic, depăşind informaţiile seci conferite de arhive şi cărţi. Epopeea participării Regimentului 12 “Cantemir” este prezentată în detaliu, descriind pas cu pas itinerariul urmat de la plecarea din Bârlad şi pâna la întorcerea înapoi. Importanţa jurnalelor, memoriilor şi a altor surse de acest gen, este demonstrată şi de pertinentele memorii ale lui Constantin Argetoianu care a surprins şi el realitatea crudă a “plimbării”, dar dintr-o altă perspectivă şi la un cu totul alt nivel intelectual. Ambele ne indică că această campanie, în care deşi nu s-au purtat lupte efective, nu a fost deloc o simplă plimbare. O dovedeşte epidemia de holeră care a secerat circa 1.850 de militari români şi chiar informaţii despre soldaţi români linşaţi de populaţia civilă, despre care nu se vorbeşte în istoriografie, cum s-a întâmplat cu 6 membri ai Regimentului 2 Roşiori, incident menţionat de Argetoianu, ca și alţi civili contaminaţi care nu au fost consemnați. Menţionează de altfel că a întâlnit şi trei soldaţi români răniţi . Maiorescu menţionează că întâlnirea avangardelor noastre (7/20 iulie) cu ariergarda bulgară românii au suferit pierderi, 3 soldaţi la Vraţa şi unul spre Ferdinandovo . Din punct de vedere militar, România nu s-a expus decât într-o foarte mică măsură, trupele combatante au suferit pierderi de cel mult o sută de oameni . Desigur peransamblul campaniei ele au fost cazuri izolate şi care au pălit sub impresia produsă de cumplitul flagel al holerei.
Memoriile caporalui Iacob Dumitru din Regimentul 12 „Cantemir”, Compania a 7-a
“La cazarmă.
Mă luaseră în armată. Ce bine îmi făcea că mă duc să îmi satisfac serviciul militar de 2 ani şi să mă întorc acasă. Aici mă luaseră după cum îmi venise ordinul la Regimentul 12. Eram soldat acum, şi având purtări bune mă înţelegeam bine cu toţi. Făceam parte din contingentul 1913 împreună cu alţi 60 de soldaţi, 22 fiind din contingentul anterior ce aveau norocul să se “libereze” toamna viitoare. Aveam şansa de a fi îndrăgit căci aveam grijă să mă comport bine cu toţi camarazii şi cu gradaţii, fiind atent să le dau ascultare. După două luni de serviciu am fost trimis la şcoala de caporali pe care am absolvit-o în luna mai. Momentan nu m-au înaintat în grad deoarece nu îmi venise ordinul de numire, care a întârziat până în iunie, aşa că acum eram egal cu ceilalţi gradaţi în rang cu mine. Mulţumit de starea de bine, căutam să îmi fac serviciul cât mai conştiincios, şi nu mă gândeam nici măcar la soţia mea. Dar nu am avut parte foarte mult de timpurile bune, căci toate au un sfârşit.
La 21 iunie am mers la tragerile de luptă, sub comanda plutonierului Marinescu Dumitru, după care am primit ordin să plec cu 10 oameni la Focşani pentru a da un concurs de patrulare. Mândru că am fost selectat m-am gătit şi eram gata de plecare, dar dezamăgire ordinul fusese contramandat. În locul nostru urma să plece Compania a III-a şi să facă şi un marş de rezistenţă până la Bucureşti. Resemnaţi ne-am ocupat de sarcinile obişnuite.
Pe la ora 5.00 compania aleasă a plecat la gară, dar nici nu ajunseseră când comadantul îi cheamă înapoi pentru că ţara se afla pe picior de război. Până la ora 6.00 toată unitatea aflase dar se credea că e simplă şagă. Vedeam doar ofiţerii care se agitau în toate părţile. Noi ne-am culcat fără grijă. Plantonul care ieşise afară, parcă presimţind, ceva, că zvonul era adevărat. A venit repede înapoi şi cu glas tare a ţipat la noi, care nici nu adormisem bine să ieşim afară că se aude mare vuiet în oraş. Normal că plini de curiozitate l-am urmat în grabă cu toţii, fără a ne mai echipa. Ascultând cu luare aminte auzeam strigătele orăşenilor ce repetau cu obstinaţie Trăiască România !, Trăiască armata română !, Bulgaria jos România sus ! Entuziasmul era atât de mare că toată populaţia ieşise în strada, de la copilul de şcoală până la moşul care abia putea să meargă pe stradă.
Noi care nu ştiam nimic, nu ne dădeam seama care era sursa acestei agitaţii populare. Dar apropindu-mă de zidurile cazărmii am auzit dinspre Palerma (azi Trestiana, com. Griviţa) , un sat apropiat, plânsete de femei şi strigăte de disperare. Mă cuprinse un fior, pe care nu puteam să-l explic, şi am intrat cu toţii înăuntru. Înfiorat în continuare şi cuprins de diferite gânduri am adormit cu greu.
A doua zi ne-am dat seama că nu era deloc de şagă. S-a dat consemn ca nimeni să nu părăsească cazarma şi toată lumea să fie prezentă. Au fost convocaţi toţi completaşii şi rezerviştii, din toată ţara, la corpurile din care făcuseră parte . În consecinţă până pe 23 iunie se aflau cu toţii la regiment. Toţi îşi lăsaseră familiile plângând şi veniseră la înalta îndatorire de a vărsa sângele pentru mărirea ţării şi onoarea ei. Cu toţii eram trişti că eram tineri în putere şi lumea ne era dragă trebuia să mergem la război, unde nu ştiam ce se va întâmpla cu noi. Nu aveam cunoştinţă decât de faptul că trebuia să luptăm contra Bulgariei nesătule şi care nu ne dădea drepturile noastre .
Nu mă gândeam foarte tare la moarte, îmi pierise oarecum gîndurile la ea. Numai în vreo câteva zile m-am gândit mai mult, şi asta când îmi ascuţeam baioneta şi îmi curăţam arma. Atunci mă treceau fiori pe spate când îi auzeam şi pe camarazii mei făcând acelaşi lucru. Până pe 1 iulie am stat la cazarmă şi vreo 5 zile în cantonament în oraş unde dormeam noaptea în casă de om pe strada gării. La 1 iulie noaptea la orele 12.00 am fost îmbarcaţi în 2 trenuri şi am plecat din Bârlad după câteva ore, pe la 3.00 dimineaţa. Am mers toată ziua şi toată noaptea până a doua zi când la ora 14.00 am fost debarcaţi în localitatea Dragomireşti. După ce am coborât din tren am primit ordin să ne cantonăm în acel sat . [...] Am stat o noapte în Dragomireşti unde am primit provizii pe 2 zile, apoi a doua zi am pornit înainte şi tot înainte. Era o căldură înăbuşitoare de cădeau soldaţii pe jos ca butucii. Asta se datora nu numai arşiţei dar şi din cauza lipsei de apă, că de, aşa e în prin Muntenia, mergi o zi până dai de o fântână, şi dacă ai noroc are şi apă. În felul acesta am mărşăluit până la ora 2.00 după amiază, când în sfârşit ni s-a permis un răgaz pentru odihnă şi pentru a lua masa.
După ce ne-am odihnit, cât de cât, am plecat spre localitatea Alexandria aflată la câţiva kilometri de marş înaintea noastră, oraş frumuşel unde am mai stat încă o noapte. A doua zi iarăşi am plecat şi am mers de acolo cale de o zi pe o ploaie, care a început pe neaşteptate şi la început a fost înviorătoare, până la Dracea un sat foarte sărac din Muntenia. Nu reuşeam să găsim adăpost din cauza ploii şi a noroiului clisos. Cu chiu cu vai calvarul nostru a luat sfârşit şi ne-am găsit un loc unde să ne culcăm, un biet grajd de boi unde am stat claie peste grămadă până dimineaţă.
Eram sătui de mers mai ales că ne confruntam cu noroiul şi în continuare cu aceeaşi problemă chinuitoare-lipsa de apă, la care se adăuga şi greutatea echipamentului. Am traversat râul Olt şi am fost cantonaţi în satul Islaz (6-7 iulie), un sat foarte mare şi frumos din Oltenia, aşezat pe malul Dunării. Aici am staţionat 2 zile pe care le-am utilizat cât mai bine, odihnindu-ne după marşul lung şi obositor şi pentru curăţarea echipamentului. După acest bine meritat răgaz am părăsit cu regret localitate şi am reluat deplasarea până la Corabia unde am ajuns a doua zi şi am luat masa pe malul Dunării. Aici ni s-a alăturat şi o altă unitate militară – Regimentul 11 artilerie.
Pe la ora 3.00 am pornit spre podul de la Silişoara . Din cauza focului de artilerie şi a bicicliştilor Corpului III de armată am înaintat cu greutate, aşa că regimentul de artilerie, bicicliştii şi câteva escadroane de roşiori au traversat Dunărea înaintea noastră. Pe la 19.30 (8 iulie) am trecut şi noi podul. Acesta era compus din vase, lung de 1500 m. Trecerea a fost dificilă pentru că ni se părea că podul se mişcă datorită valurilor care izbeau vasele pe care era aşezat .
Am mers până la ora 12 noaptea prin locuri necunoscute, ajungând într-un sat Ghighen unde am campat pentru noapte. În următorele etape am trecut prin satele: Dragovi, Mahala, Kruşevnic ajungând la un sat Stavertz , aşezat pe malul unui râu. Marşul până la Stavertz l-am făcut cu mare greutate din cauza căldurii mari, lipsei de apă şi a prafului care se ridica . Era aşa de mult praf încât nu se vedea la 1a 10 paşi. Ajunşi în acest sat ne-au repartizat pe la casele localnicilor, repartiţie de care s-a ocupat căpitanul Popovici Alexandru. Dimineaţa a început sub auspicii mai bune. Spre încântarea noastră ni s-a permis să mergem la râul din apropiere-Ischer, unde am putut să ne scăldăm în voie şi să ne spălăm rufele, dealtfel un lucru extrem de necesar după marşul acela prin praful infernal. Am stat vre-o 6 zile în acel sat bulgăresc unde am dus-o foarte greu datorită lipsei de pâine. Nu era pâine de loc. Ni se dădea numai pâine stricată, din care cu greutate puteai încerca să alegi un sfert din pâine .
Nu am primit alte ordine decât să fim civilizaţi cu populaţia civilă şi să nu părăsim cantonamentul. Singura ocupaţie era programul de instrucţie, de la ora 6 dimineaţa şi până la ora 9 iar de la 13 la18 teorie militară. În sfârşit după o săptămână de staţionare am primit ordin să ne deplasăm dar fără a cunoaşte destinaţia precisă. Am început deplasarea trecând prin satele Bucoviţi şi Clavos până am ajuns în localitatea Koinari . Acolo se afla mai toată Divizia a VI-a. Comandantul brigăzii generalul Costescu era prezent şi ne-a inspectat. Printre unităţile prezente se numărau: regimentul nostru, Regimentul nr. 11 „Siret”, Obuzierii, Compania sanitară, aşa că eram destul de mulţi în aceeaşi localitate. Regimentul 11 şi 16 artilerie se găseau mai în urmă la Cativo. Am staţionat aici 20 de zile în acel orăşel, unde deşi era aglomerat, am dus-o bine de tot. Orăşelul era mai mare şi mai bogat.Tot mai aveam ce găsi prin el.
După câteva zile ni s-a spus că s-a ivit epidemia de holeră . Ni s-au dat ordine forte stricte privind igiena. Deşi pomii erau încărcaţi cu fructe, erau mulţi dintre noi care nu îndrăzneau să mănânce vreuna. Era interzis să bei apă fără a o fierbe, ori în loc puteai să foloseşti ceai cu zahăr. Panica începuse să se răspândească. În fiecare zi ni se dădeau ordine peste ordine, unele contradictorii , cu sfaturi transmise de comandantul batalionului II Maiorul Mihăilescu. La noi în regiment nu se ivise nici un caz de holeră. Orăşelul era păzit cu avanposturi, de mărimea unei companii, şi care se schimbau la fiecare 24 de ore. Am făcut şi noi de gardă într-o noapte în direcţia porţilor Stupeni şi Eniţa. Nu a fost deloc plăcut, deoarece noaptea era întunecoasă şi se putea strecura cu uşurinţă cineva mai ales că ploua şi bătea un vânt rece.
Aveam sectoare de pază două drumuri ce veneau de la satele din zonă. Pe aceste drumuri nu era voie să treacă nimeni de la ora 8 seara pînă la ora 8 dimineaţa. Vrând-nevrând a trebuit să o facem şi pe aceasta, deşi ne temeam de contactul cu localnicii. Cât am stat acolo nu puteam afla nici o ştire, nici nu cunoşteam locurile, care ni se păreau înfiorătoare, mai ales cel care se aflau spre miazăzi la poalele Munţilor Balcani. Munţii păreau departe dar începeau de la posturile noastre. Pentru a ne feri de boala care ne ameninţa preoţii noştri au făcut o rugăciune ce fost repetată la 30 iulie.
Vestea încheierii păcii a produs un entuziasm de nedescris. Domnul general Costescu a rostit o frumoasă cuvântare. Preotul tot aşa, încât ne-a înduioşat. Corul sub comanda Locotenentului Pârvu ne-a oferit un şir de cântece naţionale. Iar noi săltam pământul în strigăte de Ura !. Toţi erau veseli că scăpăm cu ajutorul lui Bunului Dumnezeu cu zile şi în curând am fost înştiinţaţi că ne vom întoarce acasă.
După câteva zile am primit ordinul de retragere. Într-o duminică pe la 12 am plecat din Koinari pe o căldură nemaipomenită. Din cauza zăpuşelii soldaţii cădeau pe capete. Am mers aşa până la 9 când ne-am oprit pe un câmp fără umbră şi fără nici-un strop de apă, staţionând aici până la 16 când am primit ordin să reluăm marşul. Deşi eram însetaţi şi obosiţi, ne motiva ideea că ne întoarcem în ţara noastră. Am trecut prin satul Mahala şi am ajuns în alt sat Trestinica, unde pe un deal ne-am întins corturile şi am campat peste noapte. Următorul popas l-am făcut la Breslaniţa, pe o coastă de deal de simţeai că oricând poţi să o iei la vale cu tot cu cort. De aici se putea vedea foarte bine Plevna, oraş mare şi frumos, înconjurat de dealuri înalte. L-am observat cu binoclul şi ne gândeam cu tristeţe la cei care luptaseră acolo la 1877 şi la greutăţile întâmpinate. Unde erau ei să ne vadă pe urmaşi pe urmele lor, care după 36 de ani după ei am ajuns în aceleaşi locuri. Cât am stat acolo am privit numai în direcţia aceea. Sentimentul de tristeţe s-a repetat a doua zi când am trecut prin Valea Plângerii. Mă gândeam la măcelul de acolo şi la vitejia soldaţilor noştri, şi că oasele lor poate se aflau sub picioarele noastre.
Drumul a continuat printr-o succesiune de văi înguste până la Moise Lila (8 august) unde am stat câteva zile. Zona era înconjurată de dealuri cu râpi mari şi stânci din care curgeau pârâiaşe cu o apă foarte rece, bună de băut pe căldura aceea. Pe un vârf de deal era o livadă de salcâmi, unde stăteau seara ofiţerii la masă şi se auzea muzică. Noi profitam şi jucam, pentru că muzica era frumoasă, era seară şi răcoare. Spre răsărit de acesta era satul Volojnii. După două zile am pornit din nou la drum pe malulul râului Vid spre România noastră. Era ziua de 9 august când am plecat, devreme dimineaţaţa, astfel că pe la ora 8 ajunsesem deja la Nicopole-oraş bulgar pe malul Dunării. Până acolo am mers pe malul Dunării, iar în dreapta erau munţi de piatră şi înalţi. De ce ne apropiam de graniţă părea că aerul devine mai răcoros şi eram din ce în ce mai veseli. Regimentul a trecut prin Nicopole şi am traversat podul. La Turnu-Măgurele am ajuns în dimineaţa zilei de 9 august, după o lună de staţionare în Bulgaria, adică de la 8 iulie 1913.
Ajunşi aici ni se părea că am şi ajuns acasă. Ne-am mai uitat odată la câmpiile pustiite şi dealurile Bulgariei şi am dat să mergem mai departe, dar ne-am oprit curând îngroziţi. Dădusem peste lagărele de bolnavi de holeră. Priveliştea era îngrozitoare şi se auzeau gemetele acestora. În faţă era o linie dublă de santinele care oprea accesul, ca nimeni să nu treacă la ei .
Am staţionat acolo perioadă după care am primit ordin să înaintăm şi ne-am îmbarcat pe şlepuri (în număr de 6) , stând destul de înghesuiţi. Alături se afla vaporul “Ştefan cel Mare”. Pe punte se afla familia regală: Domnitorul Carol, Principele Ferdinand, Principesa Maria şi Principesa Elisabeta. Ne urau suveranii sănătate şi bun venit, muzica intona “Imnul Regal”. La rândul nostru împreună cu ofiţerii strigam Ura ! de răsuna vaporul. Principele Ferdinand om înalt şi roşcovan, Principele Carol norit (autorul memoriilor vrea să spună că avea părul alb n. ns.) şi subţire, fuma ţigări, amândoi în haine verzi. Iar Principesa Maria părea că este o zână cu haine albe şi cu flori roşii la pălărie. Nu se mai oprea dând din mână în care ţinea o năframă albă, ne ura bun venit şi bine ne-am întors sănătoşi. Pe lângă dânşii mai erau o mulţime de ofiţeri şi aghiotanţi. După aceea vaporul regal după ce a făcut un ocol s-a îndreptat spre Zimnicea pentru a vizita lazaretele de bolnavi ce erau instalate acolo .
Aşa că a abia după un ceas şi mai bine eram şi noi gata de îmbarcare. Erau toate efectivele regimentului, cu toate bagajele, trăsurile şi caii şi compania de mitralieră. Era foarte mare aglomeraţie, ora stabilită pentru îmbarcare fiind între 10 şi 11. Primind provizii pe 4 zile am crezut că plecăm imediat, dar plecarea a fost abia la ora 15. Noi ieşisem toţi din şlepuri, fiindcă eram băgaţi ca în nişte zamnice mari săpate în pământ, pe puntea vaporului şi ne uitam cum merge vaporul pe apă. Eu chiar nu mai văzusem până acum aşa ceva. Vaporul mergea aşa de lin şi cu o viteză potrivită, că abia de se putea simţi că ne mişcăm. Cunoşteam că merge numai după sălciile în dreapta şi în stânga, pe malurile Dunării.
Am mers până seara şi după ce s-a înoptat am ancorat la mal. Noi cu toţii am intrat înăuntru şi am vrut să ne culcăm, dar nu am putut să ne odihnim din cauza caldurii şi a năduşelii ce era înăuntru. Aşa că peste noapte am fost nevoit să ies afară. Dar nici afară nu se putea sta din cauza trăsurilor şi mai ales a cailor. A doua zi dimineaţă am trecut de podul de la Zimnicea, de oraşele bulgăreşti Şiştov şi Rusciuc. Oraşul Rusciuc era mare şi foarte frumos, cu clădiri înalte, grădini şi bulevarde. Spre seară am ajuns în dreptul oraşului Turtucaia, oraş frumos şi la toţi ne era drag să privim spre el, şi toţi vorbeau despre asta, ştiind că este luat de noi (al României) şi eforturile noastre nu au fost în zadar. Hotarul ţării este acum de la acest oraş şi până la Balcic-oraş pe malul Mării Negre.
Indiferent de oraşul pe lângă care treceam eram întâmpinaţi cu muzică iar noi răspundeam cu urale şi Trăiască România. Erau însă şi bulgari prin acele oraşe ieşeau cu mic cu mare să ne privească, dar nu ne priveau cu ochi buni, însă nu ne priveau deloc cu ochi buni, ştiind că degeaba s-au mai opus, că nu ştiau cu cine au de-a face. Însă nouă nu ne păsa, eram cu toţii veseli şi cu inima plină ştiind nu am fost pe degeaba pe acolo. Pe data de 11 august am ajuns în dreptul oraşului Silistra-câştigat de noi. Oraşul e foarte mare şi are fortificaţii. În port am văzut staţionând un vapor austriac. Pe la 12 treceam pe lângă Cernavodă unde am vazut că avea o mulţime de cazărmi, care erau destul de mari şi aspectuoase. Am trecut pe sub uriaşul pod „Carol I” din fier şi vopsit tot în alb. La capătul podului dinspre Cernavodă sunt făcuţi doi dorobanţi în ţinută de campanie, care de la distanţă ni se păreau cât palma.
Podul de la Cernavodă
Spre seară am ajuns în dreptul Hârşovei. Pe un deal unde era şi o biserică era lume multă adunată şi s-au tras 5 lovituri de tun în semn de respect pentru noi. Următorul oraş pe lângă care am trecut a fost Brăila-la 12 august- iar în 14 pe la ora 11 (de fapt 14.30) am ajuns la Galaţi , destinaţia noastră. La ora 4 p. m. am debarcat şi am mărşăluit spre gară spre a ne urca în trenuri. În apropiere de Bârlad spre surprinderea noastră trenul s-a oprit brusc şi gorniştii au început să sune pentru a coborî din vagoane. Acolo ne-a întâmpinat prefectul judeţului Drăgănescu şi poliţia. Acesta i-a ordonat domnului colonel Ion Lupescu să coborâm pe şes la vale. Comandantul nostru s-a opus dar până la urmă nu am avut încotro, şi am mers până lângă vechiul cimitir evreiesc (aprox. 2,5 Km. de oraş).
A doua zi dimineaţă ne-am trezit am început să întindem corturi pentru a bivuaca acolo, cine ştie pentru cât timp. Ne uitam cu nesaţ în în toate părţile, la câmpiile şi satele din împrejurimi pe care de două luni nu le mai văzusem şi nici nu credeam că le vom mai vedea. Dar Dumnzeu în mărinimia sa a vrut să ne întoarcem. Când au auzit locuitorii din zonă că s-a întors regimentul nostru, veneau cu toţii să ne vadă, mai ales pe cei pecare credeau că nu o să se mai întoarcă. Părinţii veneau să îşi vadă feciorii, nevestele să îşi vadă bărbaţii şi aşa mai departe. Dar pentru noi era nevoie să-i vedem pe ai noştri .
Dar jandarmii nu îi lăsau să se apropie la mai mult de 300 de metri de noi, că nici nu puteai să îl vezi bine, şi nici nu aveau voie să ia ceva de la noi. Şi ce mulţime era acolo, erau unii săracii care cădeau de oboseală şi de jale că nu ne pot vedea, alţii poate că erau mai firavi din fire. Dar medicii care erau cu noi strigau permanent că e holeră. Tot timpul dădeau ordine peste ordine ca să ne ferim de toate.
Am stat în carantină 6-7 zile. În această perioadă s-a făcut pe deal un lazaret din scânduri pentru soldaţii bolnavi , spre nord de cimitirul nou evreiesc. Primisem ordin de plecare dar nu am avut noroc pentru că curând a fost contramandat. Unul dintre noi, soldatul Simion Gheorghe din Compania a VII-a, a murit de holeră. Muri sărmanul ca un câine, singur în chinuri, izolat într-un cort aparte fără milă şi ajutor. A fost înmormântat pe la 6 seara şi mai târziu am primit ordin să mergem la cazărmi. Dar am plecat cu tristeţe gândindu-mă că pe unde am fost am lăsat fraţi de-ai noştri. La Koinari când am plecat am lăsat un cimitir în formă (?), la Stavertz un soldat mort, şi la Galaţi pe alţii despre a căror soartă nu ştiam nimic. Dumnezeu să îi ierte pe toţi aceia care s-a jertfit pentru Datorie şi câţi alţii despre care nu ştiu eu. Numărul morţilor era la 5 august de 1056 de soldaţi în întreaga armată.
Când am plecat în război toţi ne petreceau şi ne acopereau cu flori iar acum veneam tăcuţi şi fără nici o mândrie.
Patria Bulgariei
Cu ocazia trecerii noastre a Dunării o dată s-au schimbat toate. N-am mai văzut cum vedem la noi câmpii mănoase şi aşa de productive. La ei din contra în loc de asta vezi câmpii fără margini de pustietăţi şi fără nici un rost. Pământul este foarte pietros şi nu prea roditor. Imaşuri foarte multe şi la fel fânaţuri. Pădurile lipsesc. Vite cât mai numeroase. Dintre toate cele mai multe sunt oile şi bivolii, vaci şi boi ca şi la România. Păsări domestice foarte multe şi de tot soiul. Porcii sunt cei mai mulţi şi mai renumiţi. Ogrăzile la toţi locuitorii sunt împrejmuite cu zid de cărămidă nearsă şi învelite cu olane altele cu piatră pătrată. Satele după starea care le-am văzut sunt sărace . Drumuri neregulate, şosele foarte puţine şi neregulate. De căi ferate nu mai vorbim. Am văzut o singură cale ferată Plevna-Nicopole. Şcoli şi biserici mari în toate satele.
Îşi iubesc mult neamul şi ţin cu temei la Bulgaria lor. La religie cam tot aşa ţin aceleaşi sărbători ca şi noi, şi îşi fac cruce. Cultivă grâul, porumbul, orz, secară, cartofi, ceapă şi varză şi tot ce se cultivă şi pe la noi. Vii foarte rar se găsesc, sunt puţine, din cele americane, dar foarte slabe aşa că vin mai că nu se găseşte. Rachiul lipseşte, aşa cum am zis băuturile alcolice lipsesc cu desăvârşire. De hrănit se hrănesc foarte bine, ceea ce e drept, sunt foarte sănătoşi. Pământul în apropiere de Munţii Balcani e foarte deluros şi pustiu. Râuri am văzut. Râul Ischer-râu mare care curge foarte repede şi Vidu un râu mai nimic. Acestea sunt câteva lucruri consemnate de mine în Bulgaria.
Aşa închei, au fost toate câte le-am văzut şi mi-am dat seama de ele Dar numai aceala care a fost acolo poate să le înţeleagă cel mai bine” .
Până la 27 august a murit un soldat evreu, care a fost înmormântat în cimitirul evreiesc din Bârlad. În urma tratamentul făcut, ceilalţi militari bolnavi s-au vindecat. Regimentul a intrat în cazarma din Bârlad în ziua de 31 august, unde a primit ordinul de trecere a armatei în poziţie de pace. În această campanie, regimentul a pierdut 5 ostaşi. Familiile lor au primit ajutor material din partea cadrelor şi trupei, precum şi pensii de la Statul Român. Luna mai 1914 a prilejuit decorarea drapelului de luptă al regimentului cu Medalia „Avântul ţării”, în semn de omagiu pentru buna comportare în al doilea război balcanic. O delegaţie din regiment a participat, în perioada 14-19 septembrie 1914, la funeraliile Majestăţii Sale Regele Carol I şi la solemnitatea înscăunării Majestăţii Sale Regele Ferdinand I.
Ostaşii unităţii au depus Jurământul de credinţă faţă de noul rege, în ziua de 28 septembrie, în curtea cazărmii Regimentului „Cantemir” nr. 12 Bârlad .
Regimentul 2 Roşiori Bârlad
Izbucnirea războiului balcanic va atrage în vâltorea sa şi Regimentul 2 Roşiori Bârlad care se mobilizează alături de restul armatei. Începând 11 aprilie 1912 , comandant provizoriu (şi mai apoi definitiv) al regimentului devine locotenent-colonelul Gheorghe Naumescu, cel care va conduce regimentul în luptele din 1916 şi devine eroul şarjei de la Prunaru. După terminarea mobilizării a primit ordin să se deplaseze la Giurgiu, lucru realizat pe calea ferată (24 iunie) şi de aici s-a deplasat la Dăbuleni şi în continuare la Bechet,de unde va traversa Dunărea ajungând până la Zlatiţa (urmând itinerariul: Butani - Herdinii - Dolgaviniţa - Cosani - Lepcevo - Gromsinii - Cobilac - Ferdinand - Bercovitza) .
Col. V. Costan menţionează că în această campanie regimentul a pierdut 4 soldaţi ca urmare a contactului cu epidemia de holeră. În opinia noastră numărul putea să fie mai ridicat. Constantin Argetoianu menţionează că ajuns cu unitatea lui sanitară în localitatea Baniţa a aflat o serie de ştiri privind mersul general al războiului dar şi altele despre viitoarea lor locaţie: “Tot la Baniţa aflăm că un ofiţer şi 5 oameni din Regimentul 2 Roşiori fuseseră ucişi la Vraţa şi că 15 locuitori fuseseră împuşcaţi, ca represalii. De fapt, după cum am putut-o constata de la Vraţa înainte, populaţia care rămăsese pe loc ne era foarte ostilă şi unul din aspectele cele mai paradoxale ale acestei campanii a fost că ne-am bucurat din partea bulgarilor de prietenia soldaţilor şi de vrăjmăşia neîmpăcată a civilor” .
După semnarea Tratatului de Pace, la 28 iulie, şi demobilizarea armatei, la 31 iulie 1913, Regimentul 2 Roşiori Bârlad s-a înapoiat în ţară, ajungând în garnizoană la data de 21 august 1913. Divizionul 1 a fost dislocat pentru pază la Silistra, până la data de 28 mai 1914. Drapelul de luptă al Regimentului 2 Roşiori Bârlad a fost decorat cu Medalia „Avântul Ţării”. Sub faldurile drapelului de luptă al regimentului, o delegaţie militară a participat la înmormântarea Majestăţii Sale Regele Carol I şi înscăunarea Majestăţii Sale Regele Ferdinand .
Regimentul 3 Roşiori Bârlad
Prin Înaltul Decret Regal, nr. 4609 din 20 iunie 1913, la data de 23 iunie, Regimentul 3 Roşiori Bârlad a fost mobilizat – sub comanda colonelului Aristide Steriade – pentru participarea la al doilea război balcanic, având în componenţă: Escadronul 1 (comandat de căpitanul Constantin Popeia), Escadronul 2 (comandat de căpitanul Constantin Gorzeanu), Escadronul 3 (comandat de căpitanul Constantin Gheorghiu), Escadronul 4 (comandat de maiorul Ion Negulescu, care comanda şi Divizionul 1). Itinerariul de deplasare şi luptă a fost: Bârlad – Giurgiu – Alexandria – Turnu Măgurele – Corabia – Dăbuleni – Bechet – Rahova – Lehcevo – Gutloviţa – Ferdinand – Bercoviţa –Slatina – Studena – Buciu – Brusati – Cosorae .
De la data de 4 august, Regimentul 3 Roşiori Bârlad s-a retras de pe teritoriul Bulgariei şi a revenit la cazarma din garnizoană pînă la 21 august. Ulterior pe 16 mai 1914, drapelul regimentului, precum şi o parte a cadrelor şi ostaşilor, au fost decoraţi cu Medalia „Avântul” .
Medalie din argint Av :” ÎN AMINTIREA ÎNĂLŢĂTORULUI AVÂNT” 1913
Rv. DIN CARPAŢI PESTE DUNĂRE LA BALCANI
Medalie emisă în timpul domniei regelui CAROL I ce face parte din tematica războiului balcanic din 1913 pentru realipirea Dobrogei şi pacea de la Bucuresti. Aceasta medalie a fost conferită tuturor militarilor care au participat la campania din Bulgaria, în cel de-al doilea război balcanic.
Aspecte ale implicării garnizoanei oraşului Bârlad în viaţa cotidiană a oraşului
Viaţa cotidiană a oraşului fost determinată și influențată și de existența garnizoanei cunoscând dincolo de elementele obișnuite şi alte aspecte mai interesante și spectaculare , un rol important jucândul unităţile existente aici: Regimentul 12 “Cantemir” , Regimentul 2 Roşiori “Prunaru” şi Regimentul 3 Roşiori “Alba Iulia”. Spre exemplu, ne putem referi la diferitele manevre militare desfășurate pe raza orașului, retrageri cu torţe, parade, concertele organizate de fanfara militară în Grădina Publică şi cu alte ocazii, carnavalul recruţilor, organizarea şi participarea la baluri etc. Totodată, se organizau concursuri sportive, activităţi cultural-artistice cu un pronunţat caracter educativ. Ei au sprijinit material unele societăţi de binefacere, cum a fost cea a „Doamnelor Române Bârlădene” .
Pe vremuri lumea ştia a petrece, iar nu întotdeauna existau războaie şi suferinţă. Iar eleganţa celor de altădată se mai păstrează doar în fotografiile cu chipuri uitate, de oameni care au zâmbit şi au râs ca şi noi, ori mărturii așa cum este aceasta redată de un ziar de epocă:
BALUL SOCIETĂŢII DOAMNELOR ROMÂNE
„Sâmbăta trecută a avut loc la Palatul Administrativ balul anual dat de Societatea Doamnelor Române din oraşul nostru şi care are ca preşedintă pe M. S. Regina. Frumoasele saloane ale Prefecturii, luminate a giorno şi aranjate cu mult gust, erau neîncăpătoare pentru mulţimea elegantă, care-şi dăduse întâlnire la această petrecere reuşită. Trebuie să recunoaştem cu plăcere că amabilele doamne, care formează comitetul societăţii, au dat şi de astă dată proba că ştiu să asocieze cu mult talent utilul cu frumosul şi că au tactul, ca atunci când ne obligă să contribuim la fapte de caritate, să ne dea în schimb momente de plăcere, care ne fac să iubim în viitor binefacerea.
Balul s-a deschis la ora 11 la sunetele armonioase ale muzicii Regimentului 12 „Cantemir” şi numeroasele perechi au început să alunece în vârtejul valsului ameţitor. S-a dansat cu multă vioiciune şi s-a petrecut admirabil până când Aurora, cu degetele de roză, începuse să deschidă porţile cerului. Surprizele de cotilion, confecţionate cu mult gust de către însăşi membrele societăţii – căci cele comandate nu sosiseră la timp, ca şi anul trecut - au fost foarte reuşite. Cotilionul a fost condus cu multă îndemânare de domnii Colonel Naumescu şi Balli.
Din eleganta şi distinsa asistenţă am remarcat pe doamnele Vasiliu-Cristescu, vicepreşedită a Societăţii, în verde, Dr. Davidoglu în negru, Elena Eamandi în gri, Portăşescu în mauve, Fogtberg în gri, Colonel Tocineanu în negru, colonel Steriade în alb cu dantele, Aglae Juvara în chaudron, Colonel Naumescu în verde perlat, Maria E. Juvara în gri, Ana Drăgănescu în rose perlat, Gr. Vasiliu în vieux-rose cu dantele, Viola Balli în bleu cu dantele, Ema Gane în rose cu negru, Căpitan Gheorghiu în verde, căpitan Steriade în bleu, Pastia în bleu, Maior Harhas în orange, Benedetto di Luca în alb, Dr. Constantinescu în alb, Mironescu în negru, Stănescu în rose, Moscu în bleu, Roşianu în negru, Lascăr Davidoglu în negru, Barbu în rose, Vrioni în gri, Antonescu în bleu, Vorochievici în bleu etc.
Domnişoarele Florica Juvara în rose, Ghica (Vaslui) în alb, Steriade în alb, Romano în alb, Ghimuş în alb, Clement în alb, Vasiliu în alb, Loulache Cristescu în alb, Pogonat în rose, Atanasiu în alb, Chiricuţă în bleu, Antonescu în rose, Davidescu în negru etc.
Fracul şi epoletul erau reprezentate prin domnii Teodor Emandi, E. Juvara, Gr. Vasiliu, Drăgănescu, Pastia, Simionescu, Paruş, Davidoglu, Vernescu, Petrescu-Dâmboviţa, Moscu, Albu, Balli, căpitan Roşianu, Nica, Benedetto di Luca, Alexandrescu, Atanasiu, Eremia, Arthur Anastasiu, Stoenescu, Gâţă ( Focşani), Miciora, Puiu Emandi (Focşani).
Colonel Tocineanu, Colonel Steriadi, Colonel Naumescu, Maior Harhaş Căpitanii Gane, Pleşoianu, Dârzetano, Panapol, Gheorghiu, Dr. Constantinescu, Locotenenţii Cociu, Castano, Margaitopol, Băleanu, Cealâc, Iacovache, Popovici, Pană, Dobrescu, Nicolau etc.” .
Desfăşurarea acestor manevrelor militare pe lângă aspectul spectacular al parăzilor, defilărilor, recepțiilor, banchetelor, balurilor, spectacolului uniformelor ofiţerilor de diferite grade şi arme, şi chiar manifestaţiile reprezentau pentru bârlădeni un adevărat spectacol a străzii şi o binevenită ieşire din cotidian. Oraşul se însufleţea, mulţimile se adunau alături de toţi gură-cască, pentru a gusta ceva din aerul de sărbătoare ce plutea deasupra oraşului. De asemenea producea înviorarea comerţului local şi dincolo de acestea mai erau şi alte părţi pozitive pentru locuitori . Doamnele şi domniţele nu numai că se arătau impresionate de uniformele şi ţinuta ofiţerilor, de mustăţile lor falnice ce le înflăcăra imaginaţia şi se gândeau la o posibilă aventură; iar tinerelor domnişoare începeau să viseze la o posibilă partidă.
Cum să te poţi opri din a admira uniformele celor din Regimentele 2 Roşiori şi 3 Roşiori, aşa cum a fost impresionat un martor ocular: „Soldaţii purtau cizme negre lucitoare înalte, pantaloni albi cu găetane negre pe pulpe, veston roşu încheiat cu nasturi strălucitori de alamă în care erau prinse brandenburguri negre, căciuli de iepure cu calpace şi pompoane albe. Mândri în şiruri de câte patru, ţinând în mâna dreaptă suliţa, având în steguleţe în două culori -alb şi roşu- rezemată în scara şeii” .
Uniforma roşiorilor prin pitorescul ei aparte nu puteau să nu încânte, privirile locuitorilor, mai ales cu ocazia parăzilor militare care se organizau cu diferite prilejuri în oraş. De exemplu marea ţinută la ofiţeri se compunea din: tunică roşie cu brandenburguri din mătase neagră; pantaloni albi ornaţi cu găitane tot de mătase neagră (mai aveau alternativ pantaloni din piele de căprioară, vopsiţi gri-închis şi pantaloni drepţi din postav şi din pânză); căciulă din blană neagră de miel cu fundul din muşama neagră peste care se ataşa un fund mobil de postav alb (culoarea specifică Regimentul 2 Roşiori) care cădea în formă de flamură în partea stângă. Căciula era prevăzută cu cocardă şi două găitane galbene; mănuşi din piele albă de castor; cizme din piele lustruită; pinteni din oţel nichelat care se ataşau cu ajutorul unor curele negre prin catarame albe la partea exterioară; dolmanul de culoare roşie (neagră după 1907) cu guler, piept, poale şi mâneci de astrahan care se purta la toate ţinutele; mantaua de culoare neagră avea gulerul din postav roşu, cu petliţe din postav de culoare albă (celelalte regimente de roşiori aveau alte culori specifice) .
Generalul Al. Averescu-autorul planului de invadare a Bulgariei
Regina Maria în ţinută de roşior
Monumentul Eroilor după campania din Bulgaria -1913
La 22 iunie 1914, ora 9 dimineaţa, la movila Prodana, de lângă cazărmi, a avut loc inaugurarea unui monument constând dintr-un stâlp de piatră, bine lustruit şi cu numele ostaşilor tutoveni morţi în campania din 1913. Cu această ocazie s-a tipărit, pe cheltuiala lui Lupu Costache, o broşură de 16 pagini pentru a fi împărţită în dar tuturor ostaşilor din garnizoana Bârlad. Broşura conţinea un material educativ întocmit de profesorul Gheorghe Alexandrescu de la Liceul „Gh. Roșca Codreanu” intitulat „Cuvântare pentru aniversarea mobilizării” .
De asemenea viitorul episcop al Hușilor, Iacov Antonovici a ţinut o rugăciune la rugămintea primarului, aflat în funcție atunci, Coroiu N. Simionescu (membru marcant al organizaţiei locale a P.N.L. – primar în 1964 şi în perioada 1914–1915) .
Dovadă a spiritului epocii și a modului în care era considerat necesar să fie comemorată şi cultivată memoria eroilor este și această propunere inedită susținută de același membru marcant al comunității locale, după cum aflăm din următorul discurs apărut în presa locală:
“Prea Sfinţitul Iacov şi Catedrala Eroilor din Bârlad (4 August 1919).
În ziua de 4 August a. c. a avut loc în Sala Palatului Administrativ o întrunire a fruntaşilor oraşului nostru, convocată de P. S. S. Arhiereul Iacov Antonovici-Bârlădeanul, care, primind locul de preşedinte al întrunirii, a arătat în cuvinte frumoase că scopul convocării este a se lua iniţiativa ridicării în oraşul Bârlad a unei mari catedrale care să fie în acelaş timp o lucrare monumentală demnă de admiraţia urmaşilor. La ideia ridicării unei asemenea catedrale se poate uni ideia de a ridica un monument în amintirea eroilor, din judeţul Tutova, morţi în războiul pentru întregirea neamului. În acest mod noua catedrală, supranumită a eroilor, va vorbi generaţiilor viitoare de vitejia celor care s-au jertfit penru ţară şi neam, al căror nume va fi înscris cu litere de aur într-un loc ales al catedralei şi pomenit în toate rugăciunile. Catedrala va vorbi totodată urmaşilor de pietatea noastră şi de gustul frumosului care va rezulta din opera de artă care va fi catedrala din Bârlad.
Cuvintele calde ale P. S. S, au găsit cel mai puternic ecou în numeroasa asistenţă.
După P. S. S. au luat pe rând cuvântul şi au vorbit în sensul arătat mai sus, d-nii Grigore D. Vasiliu, G. Alexandrescu profesor, Dr. Teodor Cerchez, S. S. Preotul Ghia şi Dr. I. Boian.
Procedându-se la alegerea unui comitet a fost proclamat preşedinte de onoare P. S. S. Arhiereul Iacov A. Bârlădeanul”. S-a proclamat apoi ales un comitet activ compus din a foştii, actualii şi viitorii senatori, deputaţi, prefecţi şi primari ai judeţului Tutova şi oraşului Bârlad, care va putea coopta membri în comitet şi alte persoane care vor găsi cu cale.
În momentul ridicării ședinței s-au și subscris aproape 8000 lei. Ședința a fost ridicată în mijlocul celei mai calde însuflețiri” .
CONCLUZII
În diverse articole de presă, note, însemnări sau scrieri propagandistice şi-au găsit cu uşurinţă locul caracterizări umilitoare pentru orgoliul naţional al unor popoare, pe care, în acele cumplite vremuri, nu doar Dunărea le despărţea. Bulgarii erau numiţi "urmaşii lui Asparuch", un popor cu instincte bestiale, care îşi satisfăcea sentimentele josnice de răzbunare prin jafuri, incendii, violuri şi măceluri aspra unor fiinţe slabe şi fără apărare. Ei dispuneau de o mentalitate de "cuceritori primitivi", pentru care singurul ideal politic urmărit era stăpânirea de pământuri străine, cât mai întinse cu putinţă .
În anii 1913-1914, până la începerea primului mare război, în România victorioasă au circulat două cărţi poştale satirice referitoare la Bulgaria, care reflectau o anumită stare de spirit detaşat-euforică. În ambele, Regele Carol era înfăţişat într-o postură dominantă, iar ţarul Ferdinand era "muşcat" de băşcălia românească. Într-una, Carol I îl bătea la cărţi pe Ferdinand deoarece avea în mână toate atuurile celorlalţi suverani balcanici; în cealaltă, mult mai usturătoare, sub privirile satisfacute ale celorlalţi elevi-suverani (grec, sârb, turc) Carol-profesor îl batea cu nuiaua la fund pe Ferdinand-elev deoarece greşise cu "imperiul bulgar" la lecţia de istorie-geografie .
Nici bulgarii nu se lăsau mai prejos. Marele poet naţional al bulgarilor, Vazov, într-o odă de o delicată inspiraţie, ne trimitea un formidabil scuipat . Parafrazând scriitori bulgari din perioada 1914-1916 - „(românii) sunt bandiţii din catacombele Romei aduşi în Dacia“.
Depăşind episodul acestor glumiţe, reciproce, în primul război mondial armata română, dincolo de eroismul indubitabil, şi-a arătat slăbiciunea şi carenţele în faţa trupelor bulgaro-germane în cadrul bătăliilor de la Turtucaia şi Flămânda, pierzând în 1916 nu numai Cadrilaterul dar şi restul teritoriului românesc de la sud de Dunăre. Neagu Djuvara aprecia următoarele, referitor la conflictul româno-bulgar: „Eu cred că preluarea Cadrilaterului de la bulgari în 1913 a fost o greşeală politică. Am plătit-o foarte scump în 1916, când i-am avut pe bulgari împotriva noastră şi chiar până astazi au rămas urme dureroase“ ; iar mai târziu, zeci de familii de români, şi aromâni colonizaţi de noi au fost obligaţi să-şi lase în urmă avutul şi să înceapă viaţa în altă parte.
Bulgaria mai apoi şi-a arogat prin pacea de la Buftea-Bucureşti întreaga Dobroge. În urma victoriei Antentei, în tratatul semnat la Neuilly România reobţinea teritoriile pierdute prin pacea de la Buftea, dar nici în acest moment, chiar şi în urma evenimentelor recente care dovedeau greşeala din 1913 politicienii români nu vor renunţa la Cadrilater, ceea ce va provoca Bulgaria să refuze de-a lungul întregii perioade interbelice orice înţelegere amiabilă cu România. Cu toate încercările diplomatice ale miniştrilor de externe români de a atrage Bulgaria în Înţelegerea Balcanică, sau de semnare a cel puţin un tratat de neagresiune reciprocă şi de liberalizare a relaţiilor româno-bulgare, Bulgaria va refuza sistematic să colaboreze până când România nu va voi să returneze teritoriul care în concepţia lor le fusese furat în 1913. Abia după septembrie 1940 când România va decide într-un final renunţarea la Cadrilater, relaţiile româno-bulgare se vor ameliora, deşi vor rămâne până-n zilele noastre relativ reci.
Este interesant comentariul unui contemporan, după participarea armatei la cel de-al doilea război balcanic, anume că, statul român trebuia să facă eforturi pentru a construi fabrici de armament în ţară, renunţând la comenzile de armament în străinătate, deoarece „sistemul de a comanda arme şi muniţiuni la fabrici străine este plin de inconveniente. E zadarnic să le mai enumerăm, căci toţi sunt convinşi de aceasta. Făcând oarecare sacrificii, am putea crea fabrici în ţară, pentru ca trebuinţele de arme şi de muniţiuni să ni le satisfacem în condiţii mai sigure şi mai urgente” . Aceeaşi opinie o exprimase încă din 1906, Al. Averescu care a susţinut înfiinţarea unor fabrici de armament Krupp, pe teritoriul României. De altfel în calitate de şef al Marelui Stat Major (1911-1913) a organizat campania armatei române în sudul Dunarii, în cadrul celui de-al doilea razboi balcanic, acţiune ce a fost o utilă repetiţie pentru marele război dar care a evidentiat şi carenţele de organizare şi pregătire ale trupelor noastre. Alexandru Averescu nu a avut însă posibilitatea de a se ocupa, în continuare, de întărirea armatei, el fiind înlocuit din funcţia de şef al Marelui Stat Major, odată cu schimbarea echipei guvernamentale conservatoare, şi înlocuirea cu cea liberală condusă de Ion I. C. Brătianu.
În scurtul interval până la izbucnirea primului război mondial, proiectele amintite nu s-au putut materializa din cauza condiţiilor politice şi militare internaţionale, a inconsecvenţei şi lipsei de preocupare a factorilor politici români. Campania din 1913 a însemnat şi utilizarea pentru prima dată pe front a aviaţiei militare, România fiind printre primele ce dispunea de acest gen de armă .
Principala concluzie de ordin militar şi politic cu privire la participarea armatei române la cel de al doilea război balcanic constă în faptul că deşi campania militară a fost scurtă, ea a pus capăt oportun, şi fără intervenţia directă a marilor puteri, unui război iniţiat de politica Bulgariei, ce urmărea să-şi impună, prin forţa armelor, hegemonia în Balcani. În numai 18 zile armata română a fost mobilizată (501.127 ostaşi şi 8.693 ofiţeri, din care 4.091 activi), concentrată, trecuse Dunărea, ajunsese la 15 km. de Sofia şi 10 de Filippopol, elemente avansate luând contact cu armata greacă. Epidemia de holeră a determinat pierderea unui efectiv de peste 1.000 de oameni, cifrele diferind de la o sursă la alta.
Învăţămintele desprinse din participarea armatei române la al doilea război balcanic au fost folosite, din păcate doar în parte, în perioada neutralităţii, până în 1916.Cauzele insucceselor de atunci au constituit unele din cele mai disputate capitole ale participării României şi armatei sale la prima conflagraţie mondială. Însă tributari mentalităţii de căuta vinovaţi în exterior, s-a insistat cu precădere, pe factorul extern, reprezentat de neîndeplinirea de aliaţi a obligaţiilor asumate, eludând factorul intern, care a avut după opinia noastră acceaşi parte de vină.
Au fost şi minţi lucide care au avut curajun să spună lucrurilor pe nume şi să tragă semnalul de alarmă cum a făcut-o Gh. Tătărăscu: “ Cei care au văzut la lucru (în Bulgaria-n. ns.), pe soldaţii noştri au venit cu o constatare: trupa nu e suficent de pregătită pentru război, nu are destulă rezistenţă fizică şi îi lipsesc, într-o mare măsură, putinţe sufleteşti care să îi asigure izbânda”. Nici la nivelurile de comandament situaţia nu era mai bună. Marele Stat Major pregătise planul de campanile, după o hartă turistică prezentată de Bulgaria la expoziţia de la Liege, unde figurau şosele inexistente. Deşi colonelul Dabija, furnizase date corecte, ele au fost ignorate. Un commandant de armată, negăsind şoseaua indicată în ordin, a telegrafiat: Blocat în deplasare de absenţă drumului. Vă rog dispuneţi.
Iată, aşadar grave lipsuri constate, însă ele au fost tratate cu considerabilă uşurinţă de factorii de decizie politică şi militară a vremii, îmbătaţi de succesul fulgerător obţinut la sud de Dunăre. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat în 1916, când armata română a fost depăşită de evenimente. În cei doi ani de neutralitate ea a pierdut opţiunile oferite de evoluţia tehnicii de luptă şi a fost privată de noile procedee de ducere a războiului, care nu au putut fi asimilate la timp. Am intrat în conflagraţie cu tactici şi strategii de la 1880.
Criza balcanică din 1912-1913 a desăvârşit înstrăinarea României de Austro-Ungaria şi de Tripla Alianţă. Ottokar Czernin, ministrul austro-ungar în România, a făcut în decembrie 1913 o evaluare deprimantă a situaţiei. Acesta avertiza că o refacere a vechilor relaţii cu România era extrem de îndepărtată şi insista pentru o schimbare drastică a politicii guvernului ungar în privinţa naţionalităţilor ca fiind unicul mijloc prin care România ar putea fi împiedicată să se alieze cu Antanta.
România a ieşit de la conferinţa de pace nu numai cu mai mult teritoriu, ci şi cu un prestigiu sporit şi un simţământ de încredere în sine, ceea ce făcea şi mai puţin probabil decât înainte ca politicienii şi opinia public să mai consimtă la la o tutelă austriacă. Rezolvată problema graniţei sudice, politicienii erau hotărâţi spre o reorientare a politicii externe româneşi, în sensul îndeplinirii aspiraţiilor naţionale. Atenţia lor s-a îndreptat fireşte asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei . De fapt, “campania română din Bulgaria fusese primul capitol al războiului României în contra Austro-Ungariei” ( comenta N. Iorga …) .
Cadrilaterul va rămâne în posesia României până la 7 septembrie 1940, când generalul Ion Antonescu a acceptat, ca urmare a presiunilor germane, să îl retrocedeze Bulgariei. Anterior avuseseră numeroase discuţii diplomatice cu Bulgaria revizionistă şi Germania.
În condiţiile mai multor utimatumuri ale Germaniei naziste, pe 19 august 1940, la Craiova se deschideau lucrările Conferinţei româno-bulgare în privinţa Cadrilaterului. Pe 24 august s-a ajuns deja la o înţelegere de principiu ca România să cedeze Bulgariei întreg Cadrilaterul, în graniţele sale din anul 1913. În acest sens se pronunţase şi Consiliul de coroană în şedinţa din 23 august 1940, în care se analizase mersul tratativelor cu Bulgaria şi Ungaria . L-a sfârşitul conferinţei se dă publicităţii următorul Comunicat oficial: “În dorinţa de a rezolva pe cale paşnică problemele pendinte între Bulgaria şi România în spiritul unei înţelegeri reciproce, a fost semnat, la 7 septembrie la Craiova, acordul prin care se înregistrează cesiunea teritorială consimţită prin nota din 16 august 1940, notă care reprezintă concluzia unor îndelungate tratative între cele două guverne. Acordul încheiat este bazat pe schimbul obligator de populaţie bulgară din judeţele Tulcea şi Constanţa cu cea românească din Caliacra şi Durostor, precum şi pe un schimb facultativ al românilor şi bulgarilor din celelalte regiuni ale celor două ţări. Cele două state se angajează în urma realizării acestui principiu să nu ridice niciodată vreo pretenţie teritorială unul contra altuia. Se prevede prin acelaşi acord că guvernul român obţine de la cel bulgar o despăgubire de un miliard lei pentru investiţiunile făcute în teritoriul cedat şi pentru cheltuielile pe care statul român le va suporta la executarea schimbului de populaţie”. Evacuarea teritoriului cedat a început încă din luna august, predarea oficială însă se va face de la 20 septembrie la 1octombrie 1940 .
După cedarea Cadrilaterului N. Iorga făcea următoarele consideraţii: “Am restituit Bulgariei cele ce i s-a luat ca urmare a Războiului balcanic. Am zugrăvit aiurea, de la un pas diplomatic la altul, acea acţiune greşită a ministerului Maiorescu prin care, după dorinţa lui Take Ionescu în prima fază, s-a căutat de politica de partid a României o creştere de teritoriu, care să întărească dominaţia celor de la cârmă fără ca atunci când aspiraţiile noastre ţinteau Carpaţii. Nici regele Carol n-a dorit această completare dobrogeană, el mărturisindu-mi cu sinceritate că-i trebuiau numai acele unghiuri intrânde la noi pe care guvernul Filov ar fi putut fără nici o pagubă să le acorde astăzi. S-a început cu implorările către Europa ca să ni se dea Silistra şi s-a mers până la Capul Sabia, nu departe de Varna.
E adevărat că aici poporul bulgar era reinstaurat de curând, dar tot aşa că pe baza teoriei echilibrului luam, în momentul măririi Bulgariei, un ţinut care nu făcea parte din raza noastră de naţională pe care am încercat a o crea pe urmă şi prin nepreţuitul element macedonean. Cu tot aportul lor, care va trebui fructificat aiurea, trebuie să recunoaştem că, în ciuda operei de civilizaţie îndeplinite, ne-am simţit străini acolo.”
ABREVIERI
- B.O.A. = Bârladul de odinioară şi astăzi.
- “S.A.I.” = “Studii şi articole de istorie”.
ANEXE
Anexa nr. 1
Tractatul de pace de la Bucureşti de la 1913
Majestăţile lor Regele României, Regele Grecilor, Regele Muntenegrului şi Regele Sârbilor, de o parte, şi Majestatea sa Regele Bulgarilor, pe de altă parte, însufleţiţi de dorinţa de a pune capăt stării de război care există în prezent intre ţările lor respective, voind, dintr-un sentiment de ordine să stabilească pacea între popoarele lor atât de mult încercate, au hotărât să încheie un tratat de pace definitiv. Majestăţile Lor pomenite mai sus, au numit, în acest scop următorii plenipotenţiari.
Majestatea Sa Regele României:
Excelenţa Sa domnul Titu Maiorescu, presedintele Consiliului său de Ministri, ministru al afacerilor străine;
Excelenţa Sa domnul Alexandru Marghiloman, ministrul său de finanţe;
Excelenţa Sa domnul Take Ionescu, ministrul său de interne;
Excelenţa Sa domnul C. G. Dissescu, ministrul său al cultelor şi al instrucţiunii publice;
Generalul de divizie adjuvant C. Coandă, inspector general al artileriei;
Colonel C. Christescu, subşef al Marelui Stat-Major al armatei sale.
Majestatea Sa Regele Grecilor:
Excelenţa Sa domnul Elefterios Venizelos, preşedintele Consiliului său de Miniştri, ministru de război;
Excelenţa Sa domnul Dumitru Panas, ministru plenipotenţiar;
Domnul Nicolae Politis, profesor de drept la Universitatea din Paris
Căpitanul Ath. Exadactylos si Căpitanul C. Pall.
Majestatea Sa Regele Muntenegrului:
Excelenţa Sa generalul-serdar Janko Vukotici, preşedintele Consiliului său de Miniştri, ministru de război şi Domnul Jan Matanovici, fost însărcinat cu afacerile Muntenegrului la Constantinopol.
Majestatea Sa Regele Serbiei:
Excelenţa Sa domnul Nikola Pasici, preşedintele Consiliului său de Miniştri, ministru al afacerilor străine;
Excelenţa Sa domnul Mihail Ristici, trimisul său extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Bucureşti;
Excelenţa Sa domnul doctor Miroslav Spalaicovici, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar;
Colonelul K. Smilianovici si Locotenentul colonel D. Calafatovici.
Majestatea Sa Regele Bulgariei:
Excelenţa Sa domnul Dimitri Toncev, ministru său de finante;
Generalul-maior Ivan Fitcev, şef de Stat-Major al armatei sale;
Domnul Sava Ivanciov, doctor în drept, fost vicepreşedinte al Sobraniei;
Domnul Simion Radev si Locotenentul-colonel de stat major Constantin Stanciov.
Care, după propunerea Guvernului Regal al României, s-au întrunit în conferinţa la Bucureşti, întăriţi cu depline puteri, găsite în regulă. Din fericire s-au înteles şi au convenit cele ce urmează:
ARTICOLUL I
Cu începere din ziua schimbului ratificărilor acestui tratat, pace şi prietenie vor domni între Majestatea Sa Regele României, Majestatea Sa Regele Grecilor, Majestatea Sa Regele Muntenegrului, Majestatea Sa Regele Serbiei, Majestatea Sa Regele Bulgarilor, între moştenitorii şi urmaşii lor, Statele lor şi supuşii respectivi.
ARTICOLUL II
Între Regatul Bulgariei şi Regatul României, vechea graniţă între Dunăre şi Marea Neagră este, în conformitate cu procesul-verbal încheiat de delegaţii militari respectivi şi anexat la Protocolul nr. 5 din 22 iulie/4 august 1913 al Conferinţei din Bucureşti, rectificată în modul următor; Noua graniţă va porni de la Dunare, din sus de Turtucaia ca să ajungă în Marea Neagră la miazăzi de Ekrene.
Între aceste două puncte externe, linia de graniţă va urma traseul indicat pe hărţile 1/100000 şi 1/200000 ale Statului-Major român şi după descrierea anexată acestui articol.
E hotărât înţeles că Bulgaria va dărâma, cel mai tarziu într-un răstimp de doi ani, lucrările fortificaţiilor existente şi nu va construi altele la Rusciuk, Şumula, în părţile intermediare, şi într-o zonă de douăzeci de km. împrejurul Balcicului.
O comisie mixtă, compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în număr egal din ambele părţi va fi însărcinată ca, în 15 zile care vor urma după semnarea acestui tratat, să execute la faţa locului traseul noii graniţe, conform stipulaţiilor precedente. Această comisie va prezida la împărţirea proprietăţilor imobiliare şi capitalurilor care până acum au aparţinut în comun judeţelor, comunelor, sau comunităţilor de locuitori despărţiţi prin noua linie de graniţă. În caz de neînţelegere asupra traseului şi asupra măsurilor de execuţie, cele două părţi contractante se obligă a se adresa unui al treilea Guvern amic pentru a-l ruga să desemneze un arbitru, a cărui decizie asupra punctelor în litigiu va fi considerată ca definitivă.
ARTICOLUL III
Între Regatul Bulgariei şi Regatul Serbiei, graniţa va urma, conform procesului-verbal încheiat de către delegaţii militari respectivi şi anexat la Protocolul nr. 9 din 25 iulie/7august 1913 al Conferinţei din Bucureşti, următorul traseu:
Linia de graniţă va pleca de la vechea graniţă, din culmea Patarica, va urma vechea graniţă turco-bulgară şi linia de despărţire între Vardar şi Ştruma cu excepţia ca adânca vale a Strumiţei să rămână pe teritoriul sârb; ea va merge până la muntele Belasica, unde va împreuna cu graniţa bulgaro-greacă. O descripţie detaliată a acestei graniţe şi traseul pe harta 1/200000 a Statului-Major austriac, sunt anexate articolului de faţă. O comisie mixtă, compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în număr egal din ambele părţi, va fi însărcinată, in cele 15 zile care vor urma de la semnarea acestui tratat, să execute pe teren traseul noii graniţe conform stipulaţiilor precedente. Această comisie va prezida la împărţirea proprietăţii imobiliare şi capitalurilor care până acum au aparţinut în comun judeţelor, comunelor sau comunităţilor locuitorilor despărţiţi de noua graniţă. În caz de neînţelegere asupra traseului şi măsurilor de execuţie, cele două părţi contractante se obligă a se adresa unui al treilea Guvern amic pentru a-l ruga să desemneze un arbitru a cărui decizie asupra punctelor în litigiu, să fie considerată ca definitivă.
ARTICOLUL IV
Chestiunile relative la vechea graniţă sârbo-bulgară vor fi reglementate după înţelegerea stabilită între cele două părţi contractante, constatată în Protocolul anexat articolului de faţă.
ARTICOLUL V
Între Regatul Greciei şi Regatul Bulgariei, graniţa va urma conform procesului-verbal încheiat de către delegaţii militari respectivi şi anexat la Protocolul nr. 9 din 25 iulie/7 august 1913 al Conferinţei din Bucureşti, următorul traseu:
Linia de graniţă va pleca de la noua graniţă bulgaro-sârbă pe creasta Belasica planina pentru a ajunge la vărsarea Mestei în Marea Egee. Între aceste două puncte extreme, linia de graniţă va urma traseul arătat pe harta 1/200000 a Statului-Major austriac şi după descrierea anexată articolului de faţă.
O comisie mixtă, compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în număr egal din ambele parţi, va fi însărcinată, în cele 15 zile care vor urma de la semnarea acestui tratat, să execute pe teren traseul graniţei, conform stipulaţiilor precedente.
Această comisie va prezida la împărţirea proprietăţii imobiliare şi capitalurilor care până acum au aparţinut în comun judeţelor, comunelor sau comunităţilor locuitorilor despărţiţi de noua graniţă. În caz de neînţelegere asupra traseului şi măsurilor de execuţie, cele două părţi contractante se obligă a se adresa unui al treilea Guvern amic pentru a-l ruga să desemneze un arbitru a cărui decizie asupra punctelor in litigiu, să fie considerată ca definitivă. Rămane bineînţeles ca Bulgaria chiar de acum renunţă la orice pretenţie asupra insulei Creta.
ARTICOLUL VI
Cartierele generale ale armatelor respective vor fi îndată înştiinţate de semnarea prezentului tratat. Guvernul bulgar se obligă a-şi pune armata sa chiar a doua zi după semnare, pe picior de pace. El va trimite trupele în garnizoanele lor, unde se va proceda, în cel mai scurt timp, la trimiterea rezervelor la vatră.
ARTICOLUL VII
Evacuarea teritoriului bulgar, atât cel vechi cât şi cel nou va începe îndata după demobilizarea armatei bulgare, şi se va sfârşi în cel mult 15 zile. În acest răstimp, pentru armata română de operaţii, zona de demarcaţie va fi indicată prin linia Şistov-Lovcea-Turski-Isvor-Glozene-Zlatita-Mircovo-Araba-Konak-Orchania-Mezdra-Vrata-Bercoviţa-Lom-Dunăre.
ARTICOLUL VIII
În timpul ocupaţiei teritoriilor bulgare, diferitele armate vor avea dreptul să rechiziţioneze, plătind în numerar. Vor avea dreptul să întrebuinţeze căile ferate la transportul trupelor şi aprovizionărilor de orice natură, fară nici o indemnizaţie pentru autoritatea locală.
Bolnavii şi răniţii vor fi sub îngrijirea ziselor armate.
ARTICOLUL IX
Îndată după schimbul ratificărilor prezentului tratat, toţi prizonierii de război vor fi în mod reciproc predaţi.
Guvernele Înaltelor Părţi contractante vor desemna fiecare comisari speciali însărcinaţi să primească prizonierii.
Toţi prizonierii aflaţi în puterea unui Guvern vor fi eliberaţi comisarului Guvernului căruia aparţine sau reprezentantului său autorizat, la locul care va fi fixat de părţile interesate.
Guvernele Înaltelor Părţi contractante vor prezenta reciproc unul altuia, cât mai curând după remiterea prizonierilor, o socoteală de cheltuielile ce le-a făcut pentru îngrijirea şi întreţinerea prizonierilor, de la data prinderii sau a predării până la aceea a morţii sau a remiterii. Se va face o compensaţie între sumele datorate de Bulgaria fiecăreia din Înaltele Părţi contractante şi de acelea datorate de acestea Bulgariei, iar diferenţa va fi platită Guvernului creditor imediat după facerea socotelilor de mai sus.
ARTICOLUL X
Acest tratat va fi ratificat şi ratificările se vor schimba la Bucureşti în termen de15 zile sau mai curând dacă se poate.
Pentru care, plenipotenţiarii respectivi l-au semnat şi au pus peceţile lor.
Făcut la Bucureşti, în a douăzeci şi opta zi a lunii iulie/a zecea zi a lunii august în anul 1913.
Anexa nr. 2
Fotografie de epocă
Anexa nr. 3
Amintire
Dunăre mare şi lată,
Lasă armata să treacă,
Ca să treacă în Balcani,
Să avem pace mii de ani,
Au dovedit României,
În desele războaie,
Că ştie să îmblânzească,
Ele mai crunte fiare.
20 iulie 1913
În 20 iulie zi sfântă,
De oşteni voinici privată,
Voinice privitor ?
Se aud clopotele îngânând,
Români şi bulgari chemând,
Se adună toţi cu duimul,
De nu poţi străbate drumul,
La biserica din sat,
La rugat şi închinat,
Preoţii pe bulgăreşte,
Ai noştri pe româneşte,
Zic se închină în binele lor,
Pentru pace în viitor,
Duhul sfânt parcă vegează,
Pacea care se lucrează,
De reprezentanţi de stat,
Din Atena şi Belgrad,
Din Sofia şi Bucureşti,
Şi aprobări împărăteşti,
Rând pe rând vin neîncetat,
Veşti că pacea s-a încheiat,
Între ţările din Bacani,
De mulţi ani fiind duşmani,
Oastea mult s-a bucurat,
Soarele pare schimbat,
Cerul pare mai senin,
De timpurile ce vin,
Fiii Romei se întorc iară,
Bravi apărători de ţară,
După pace ace s-a scris,
Cu sfântul drapel neatins.
Poezii compuse de caporalul Dumitru Iacob
